Procesul comunismului are o istorie in Romania mediatica post-1989. A fost, in primul rand, uciderea tapilor ispasitori: un proces fals, dar sustinut de o ura colectiva care ne-a facut sa inghitim momeala. Au murit Ceausestii, dupa care ne-am amuzat cu alde Bobu si Postelnicu, in vreme ce secretarii de judet isi vedeau linistiti de propriii copii care – vezi cazul simpaticului Doru Isaroiu – au ajuns, ironic, in "Parlament". Dupa live-ul cu cea mai mare audienta din istoria televiziunii romane, am mers mai departe: a aparut Lucia Hossu-Longin, cu o voce grava, dramatica si in compania unor personaje epocale, de la teribilul Nicolski la sufletistul Tutea. Comisarul Moldovan tacea, atunci, pentru ca orice ar fi spus putea fi folosit impotriva lui. Procesul comunismului rula in paralel cu Exercitiile de admiratie, intru desavarsirea tabloului social al epocii, maniheist, populat de ingeri si demoni, de victime si calai, impartit in catastaza si apocatastaza – rococo-ul inceputului de tranzitie pe care-l vedeam insa enervant de tern…
Televiziunea Romana avea sa continue serialul, dar lumea incepea sa se plictiseasca. Pentru ca "nu se intampla nimic" – asta ca si cum ar fi fost normal ca Revolutiei sa-i urmeze indeplinirea tuturor idealurilor morale care scosesera oamenii in strada – sau macar din pepeni. A venit restauratia, Everac si Theodorescu condamnau fortele reactionare, apoi am intrat in epoca comercialului si a aparut o noua generatie. De la o vreme, vechea Televiziune Romana, astazi piedestal al statuii Andreei Marin, produce o noua serie de documentare despre perioada comunista. De data asta, e vorba, in fine, de documentare istorice. TVR a invatat cate ceva de la Discovery, asadar avem parte de scurte telefictiuni istorice, cu interpreti; avem si un narator, excelent, in persoana istoricului Stejarel Olaru, care relateaza interesant, dar lipsit de patos, de la fata locului, diferite cazuri-limita din vremea prigonirilor staliniste.
Nu setea de dreptate este mobilul acestor reportaje, ci o mixtura e cunoastere istorica si – pentru ca altfel nu merge – senzational. Spun asta dupa ce am revazut, in versiunea lui Stejarel Olaru, filmul uciderii lui Ioan Petru Culianu, la Chicago si mi-a reinviat fascinatia pentru cel mai celebru supradotat intelectual roman care a avut nesansa de a muri la 41 de ani si de a se interesa indeaproape de panza freatica a politicii romanesti din imediata vecinatate a lui 1989. si dupa ce am asistat la povestea unui medic de langa Sibiu care, intorcandu-se la casa parinteasca inainte de a fugi din tara, este dat afara de parinti pentru ca Securitatea urzise si executase planul diabolic de a le trimite oamenilor pe cap fel de fel de indivizi care pretindeau ca le sunt fii, pentru a le ucide speranta ca-l vor mai revedea vreodata pe fiul lor adevarat (intre paranteze fie spus, ce studiu de caz pentru o filozofie a identitatii in totalitarism s-ar putea face aici!)
O noua generatie de tineri, pentru care comunismul e istorie, are ocazia sa cunoasca acum istoria comunismului. Ar fi bine sa profite de ea, inainte ca semnificatia cuvantului istorie sa circumscrie strict cutare succes popular, de pilda cel al Madalinei Manole, careia raposatul sot, serban Georgescu, i-ar fi spus la despartire: "Nu uita, Madalina, ca noi doi am facut istorie".
