Nu exista indoieli nici ca Irakul a fost cauza principala a infrangerii republicanilor in alegerile americane din noiembrie 2006, nici ca majoritatea americanilor ar avea o idee clara unde si ce este Irakul sau ca le-ar placea ce se intampla acolo. Insa toate acestea sunt opinii nearticulate si negative, nu un mandat clar pentru democrati, care de altfel nu au formulat o politica pentru Irak.
De fapt, democratii in Congres au o majoritate subtire – in Senat este de un vot, si acela este al unui “independent”, Lieberman, care il sprijina pe Bush, iar in Camera exista un grup de “blue dogs” (“caini albastri” – democrati conservatori din Sud, patrioti si promilitari) care detine balanta puterii, iar in general presedintele detine dreptul de veto, pe care mica majoritate democrata nu il poate depasi. Desigur, exista si o minuscula minoritate in minoritate printre republicani, ca de pilda senatorul de Nebraska, Chuck Hagel, pentru care frecventa aparitiilor in presa ca oponent al presedintelui este mai importanta decat subiectul, oricare ar fi acesta.
Cea mai importanta problema porneste de la intrebarea “ce trebuie facut in Irak?” si ce inseamna a castiga partida, care este de fapt definitia termenului “victorie”. Aici apare opozitia dintre Bush, cu o strategie care nu este nici noua, nici convingatoare, dar isi propune succesul, si majoritatea democratilor, care nu accepta infrangerea, dar nu vrea nici sa isi asume riscul de a fi asociata cu ea si nici sa plateasca pentru victorie. Ma refer la majoritatea democratilor, pentru ca exista o minoritate puternica si galagioasa, care prefera o infrangere americana in Irak cu orice pret, pentru ca o vede ca un prim pas spre distrugerea sau reformarea “sistemului”, o ocazie pierduta la sfarsitul razboiului din Vietnam.
Ca in orice razboi de opinie, stanga are nevoie de un simbol si l-a gasit in o anume Cindy Sheehan, mama unui soldat mort in Irak. Ca “mama plangareata, “Sheehan profita de libertatile americane pentru a calatori la Caracas si Havana si a-si acuza tara de “crime”. In timp ce saruta (literalmente) dictatori gen Hugo Chavez, il proclama pe Bush ca “mai rau” decat Saddam si in general apare ca o caricatura perfecta a unei combinatii de antiamericanism indigen si tovarasa de drum a oricarui totalitarian activ. Problema este ca tipul Sheehan pretinde a fi cauza victoriei democratilor in noiembrie si acum isi cere “recompensa” strident, incluzand intreruperea lucrarilor Congresului.
Intra George Bush, cu tipica lipsa de talent in a explica publicului ce si de ce face in Irak. De pilda, asa-zisa “crestere brusca” (“surge”) a numarului de forte americane, ceruta recent, si exploatata de mass-media ostile (cu New York Times in frunte) si multi democrati in Congres, inseamna 17 mii de trupe pe hartie, dar peste 40 de mii in realitate, dat fiind ca multi soldati americani din preajma Bagdadului vor fi folositi acum pentru operatiuni in oras. Daca asta va reusi, ramane de vazut, dar ce este clar e ca democratii, sau majoritatea lor, critica fara a oferi o alternativa sau alta decat aripa Sheehan, ce vrea capitulare.
De la inceput, Bush a crezut si pare inca sa creada ca Irakul este o “natiune” si ca poate fi si trebuie sa fie “democratica” – pe cand realitatea istorica demonstreaza ca Irakul este o creatie artificiala a Marii Britanii, facuta din trei vilaiete otomane, fara istorie comuna sau traditii democratice. Intr-adevar, kurzii din Irak se considera si se comporta ca si cand sunt in afara tarii (araba este practic uitata in scolile din Kurdistan) si doar frica unei invazii comune turco-iraniene ii opreste sa se proclame independenti. Pe de alta parte, siitii sunt la putere si vor sa stea acolo, dar nu o pot face fara ajutorul Iranului, care insa nu este nici arab, nici acceptabil celorlalti vecini, cu totii suniti.
Multi democrati nu inteleg ca o retragere din Irak in acest moment ar insemna o victorie fara precedent a terorismului islamist, cu implicatii globale si ucigase. Desigur ca o Cindy Sheehan, al carei scop este infrangerea Americii, nu este preocupata, dar democratii din Congres sunt interesati in realegere in 2008 si raman ambigui. Deci, politica americana in Irak ramane la randul ei ambigua si, in ultima instanta, ineficienta caci Congresul poate doar refuza fondurile pentru razboi – ceva ce democratii nu au curajul sa faca-, dar nu poate decide tactica.
Cei care se bucura de aceasta ambiguitate sunt antiamericanii de profesie, islamistii si stanga “europeana”, iar victimele vor fi in Irak, Europa si America. Intr-adevar, o retragere fara glorie din Irak nu va fi perceputa de islamisti doar ca o victorie, ci va fi urmata si de o ofensiva – mai intai in Europa, pe urma la New York. Exista o solutie? Poate, dar nu este vizibila, si asta, in mentalitatea americana orientata spre gasirea solutiilor clare, creeaza o confuzie de care deocamdata profita iresponsabili à la Sheehan.
Michael Radu, Presedintele Centrului antiterorist, Institutul pentru Cercetari de Politica Externa, Philadelphia
