Regret nespus că împrejurările fac necesare câteva clarificări suplimentare legate de activitatea lui Ion Iliescu.
Dar intervenţia publică pe care fostul preşedinte a avut-o recent, anume la lansarea de săptămâna trecută a ultimului său titlu, m-a convins de faptul că fostul preşedinte nu şi-a epuizat nici pe sfert combustibilul pe care-l tot arde de peste 20 de ani.
Acelaşi combustibil care l-a ajutat să-şi umilească adversarii decenţi de la începutul anilor ’90 şi pe care, evident, l-a deversat controlat în societate pentru ca, poluând-o, să-şi marcheze definitiv teritoriul.
Fac aici o precizare: pentru că nu am citit-o, voi ocoli conţinutul ultimei opere iliesciene – „Fragmente de viaţă şi de istorie trăită”.
Mă voi limita să remarc însă prezenţa, încă din titlu, a unei mostre pure de limbaj de lemn.
În al doilea rând, mai observ că Ion Iliescu rămâne cel mai adaptabil organism politic în viaţă şi nu ezită să execute o finuţă manevră de marketing: după tone de perspective directe asupra lui decembrie 1989 şi a societăţii româneşti de după, autorul Ion Iliescu revine şi aruncă acum pe piaţă o carte în care îşi vrăjeşte publicul cu incursiuni în viaţa sa particulară, alături de fidela doamnă Nina, neomiţând însă să strecoare, ţintit, ceea ce trebuie ştiut despre Revoluţie, CPUN şi alte asemenea chestiuni care-l urmăresc şi cu care ne urmăreşte neîntrerupt.
Atenţia, aşadar, mi-a atras-o, mai mult decât siropurile cu sifon servite în această ultimă lucrare, intervenţia personală a lui Ion Iliescu de la lansare.
I-am ascultat năuc, la televizor, energica înfierare cu care i-a îmbrăţişat, la grămadă, pe dizidenţii care şi-au rupt oasele ori au murit prin puşcăriile comuniste, pe regretatul George Şerban şi Proclamaţia de la Timişoara, pe „ideologul” Tismăneanu (un stalinist, în viziunea tovarăşului Iliescu) şi, ca să nu o mai lungim, pe toţi neadaptaţii de ieri şi azi care resping tezele iliesciene cu privire la decembrie 1989 şi ceea ce a urmat.
În cuvintele alese ale fostului şef de stat, „nişte minţi bolnave, creiere dominate de ură şi lipsite de raţionalitate”.
Năuc l-am ascultat pe Ion Iliescu relativizând, cu acea ocazie, crimele sistemului pe care l-a servit.
Cu o macabră vioiciune, omul care s-a îndrăgostit de tovarăşa Nina la prima vedere îşi exprimă şi în 2011 nedumerirea în faţa condamnării publice a genocidului din puşcăriile comuniste, în condiţiile în care, zice domnia sa, se ştie, nu-i o surpriză că sistemele totalitare calcă pe cadavre şi la propriu şi la figurat.
Ca atare, nu-i aşa, la ce bun să mai aducem subiectul în discuţie?
Vorba limbii de lemn: cât de natural face arc peste timp Iliescu cel Bătrân către Iliescu cel Tânăr, cel de acum către cel care tăia şi spânzura, în anii ’50, printre studenţii nealiniaţi, dar cu conştiinţă!
Năuc, am mai înţeles de la Ion Iliescu şi că stalinismul lui Tismăneanu nu doar că-i realitate, dar bate până şi originalul. Într-adevăr, câtă energie proletară, insuficient exploatată, zace încă în această Volgă tunată a politicii româneşti de secole XX-XXI!
Ce nostalgii trebuie că-l mai încearcă azi pe fostul şef de stat, după perioada în care epurarea se făcea simplu, abia pocnind din două degete!
Apoi, năuc, am continuat să îl ascult pe Ion Iliescu. Norocul meu, al nostru, al tuturor, căci astfel am aflat încă o dată secretul ruşinos al lustraţiei: Proclamaţia de la Timişoara, ne informează tovarăşul Ion Iliescu, a fost pură manevră electorală.
Sublim tovarăşul, nu-i aşa?
