Sala Oglinzilor din sediul Uniunii Scriitorilor a fost locul ales pentru lansarea volumului „Cazul Artur si exilul romanesc”, aparut sub egida Institutului National pentru Memoria Exilului Romanesc (INMER), la editura Pro Historia. Culegerea de documente din Arhiva CNSAS, in general note informative semnate sau referitoare la scriitorul Ion Caraion, a fost ingrijita de Delia Roxana Cornea (tanara cercetatoare, care semneaza si cuvantul inainte) si Dumitru Dobre, ambii istorici, care activeaza in cadrul INMER.
De o mare particularitate, data de personalitatea complicata a scriitorului, biografia lui Ion Caraion este reprezentativa pentru sinuozitatile pe care le putea suporta un destin, supus constrangerilor exercitate de anormalitatea unei intregi perioade istorice, a unui „timp iesit din tatani”. Desi nimeni dintre cei care au vorbit nu a contestat calitatea de mare scriitor a celui evocat, de exceptional poet („poate cel mai mare stilist al limbii romane de dupa Arghezi”, il considera criticul Gabriel Dimisianu), cele aproximativ 100 de documente reproduse in aceasta carte, oricat de mult s-ar fi cunoscut lucrurile dinainte, sunt extrem de socante, produc in orice caz o maxima stupefactie, Nicolae Manolescu declarand chiar ca, desi l-a cunoscut bine pe Caraion, nu intelege nimic din atitudinea acestuia. Tocmai de aceea, inainte de a avea orice parere, trebuie cunoscute, pe cat posibil, documentele, aspect asupra caruia au insistat toti vorbitorii, apreciind astfel volumul lansat ca un lucru necesar si foarte bine facut.
400 de file de delatiuni
Dinu Zamfirescu, presedintele INMER, responsabil pentru aceasta aparitie, l-a definit pe Ion Caraion drept „o persoana deosebit de complexa”, care poate provoca judecati foarte severe, dar si aduce, in apararea sa, anumite justificari. In primul rand, cei 11 ani de inchisoare, la momentul semnarii angajamentului, in august 1964, Caraion stiind ca are de facut 25 de ani de munca silnica, neavand cunostinta de momentul apropiat al eliberarii tuturor detinutilor politici. Dar, dupa cum s-a exprimat presedintele INMER, „ceea ce persoana a dat dupa semnarea angajamentului, smuls in conditii de teroare, conteaza”, iar aici toti comentatorii au fost de acord ca poetul „si l-a indeplinit cu constiinciozitate, cu un fel de fervoare si talent literar indiscutabil” (G. Dimisianu). Dinu Zamfirescu considera ca, dupa citirea documentelor, „fiecare e liber sa judece cum crede”.
Cercetatoarea Delia Roxana Cornea a prezentat structura volumului si travaliul care a dus la nasterea acestuia. Dosarul de informator al lui Ion Caraion contine 400 de file, iar in ele apar sute de oameni, personalitati ale vietii culturale din tara si ale exilului. Desi intr-un raport din 1967 semnatarul le spune ofiterilor ca „ii este scarba de el insusi si prefera sa fie omorat decat sa continue”, el a mers mai departe, pana la parasirea tarii, in 1981, iar dupa 1970 a beneficiat de multe plecari in strainatate, aparitii editoriale, sume importante de bani din vanzarile cartilor (100.000 de lei anual era, atunci, o suma considerabila!). Selectia editorilor s-a oprit, mai ales, la documentele referitoare la persoanele din exil (sute de nume, tintele predilecte fiind Monica Lovinescu si Virgil Ierunca). Tanara cercetatoare a fost uimita de grija pentru detaliu a semnatarului, reflex al talentului sau literar, asa incat impresia sa a fost ca se uita „la un film care arata o intreaga epoca; notele sale informative sunt de fapt niste documente veritabile, niste radiografii ale unei epoci.
Ion Caraion n-a fost un colaborator oarecare. „Acest om complicat, chinuit, nu a fost un delator banal, din interes sau din frica”, a considerat si fostul sau coleg de redactie Gabriel Dimisianu (la randul lui „personaj” in notele informative din carte!). „Caraion nu era un informator obedient, era, in rapoartele sale, si un critic al politicii culturale oficiale”, lucruri identice cu cele pentru care militau, la lumina zilei, si restul colegilor sai scriitori! Ambivalenta omului s-a reflectat in ambivalenta textelor oferite ofiterilor de Securitate, Caraion fiind descris de fostul sau coleg ca „un om al carui zambet se schimba mereu in grimasa”, pe rand nevrotic si comunicativ.
