Președintele ales pentru că nu provenea din inima sistemului își păstrează o zonă de confort care îl izolează de diversitatea societății care a pariat pe el.
Puterea șefului statului nu este direct proporțională cu popularitatea sa. Totuși, în România, atât cultura politică dominantă, cât și cultura instituțională a statului tind să personalizeze puterea și să împingă responsabilitatea, simbolic sau efectiv, către titularul ei „suprem“. Președintele este astfel învestit cu o speranță care îl depășește instituțional, dar pe care o poate folosi pentru a-și mări puterea. Invitarea partidelor la Cotroceni face parte în mod tipic din acest exercițiu prin care popularitatea devine o pârghie de putere. Dar ea nu este completă, câtă vreme președintele nu este mai activ în a ne explica încotro se îndreaptă România și unde ar vrea el să se îndrepte. Nevoia de cuvântul prezidențial nu este deloc rezultatul unei nostalgii cezariste, ci rezultă din nevoia de transparență. Pe cât România azi este ilizibilă cetățenilor săi, pe atât responsabilitatea prezidențială este importantă, pentru a explica, a da încredere, a păstra speranța colectivă de la momentul alegerii sale.
Citește continuarea textului în Revista 22.