De curând, repertoriul Teatrului Foarte Mic s-a îmbogăţit cu „Zero decibeli” un spectacol fonic cu tematică socială ce atinge un subiect sensibil felul în care sunt percepuţi surdo-muţii în România. Regia îi aparţine tinerei Ioana Păun, care semnează şi textul alături de Mona Bozdog.
Ioana Păun este absolventă a UNATC-ului, secţia Regie-Teatru, şi a Masterului de Performance Art la Goldsmiths College din Londra. O dată cu „Zero decibeli” se află la a doua montare la Teatrul Foarte Mic, după „Interzis sub 18 ani”, un alt spectacol cu problematică socială. Din distribuţie fac parte actorii Mihaela Rădescu, Claudia Prec, Alexandru Potocean, Ştefan Lupu, Paul Dunca şi Sever Bârzan.
Am stat de vorbă pe larg cu Ioana Păun despre noul său spectacol, dar şi despre proiectele în care este implicată. Deşi ocupată cu repetiţiile, actriţa Mihaela Rădescu ne-a acordat un scurt interviu în care ne-a vorbit despre necesitatea pieselor cu tematică socială.
De ce ai vrut să abordezi în piesa „Zero decibeli” problema surdo-muţilor în România?
Ioana Păun: În urmă cu doi ani am început să facem o documentare împreună cu tangaProject pentru un proiect de cercetare urbană a Bucureştiului în care am vrut să vedem cum este perceput oraşul din punct de vedere al sunetului, în special de către oamenii care nu aud. Am vrut să vedem cum este percepută agresivitatea sonoră de noi, cei care auzim şi de oamenii care nu aud. Apoi, cu Mona Bozdog, am intrat puţin mai profund în subiectul dizabilităţii, pentru că ne interesa nu numai perspectiva lor, ci şi modul în care sistemele publice româneşti îi ajută sau nu, dacă au servicii pentru ei, dacă îi integrează în universităţi ş.a.m.d.
Ne-am documentat în Cluj, la Liceul pentru Deficienţi de Auz, unde am vorbit cu profesori, instructori, pentru că am vrut să văd cum lucrează. Ne-am întâlnit cu o femeie, a cărei poveste chiar am integrat-o în spectacol. Ea era studentă la Arte Plastice, fiind surdo-mută, şi a trecut prin şcoli normale toată viaţa, nu a avut parte de educaţie specială. Părinţii ei nici nu au vrut să o dea la o şcoală pentru surdo-muţi pentru că nu au vrut să o reducă la o dizabilitate. Ea ne-a povestit un episod în care a fost la examenul de muzică şi nu putea să audă, nu putea să scrie despre bucăţile muzicale ce îi erau puse şi profesoara a rugat-o să copieze. Atunci ne-a venit ideea să vedem cum se raportează autorităţile la oamenii care nu aud, dacă îi reduc sau nu la un handicap, dacă încearcă să le creeze sisteme prin care să poată să urmărească un film românesc, să înţeleagă o ştire.
Aşa ceva nu există la noi în ţară. Pe noi ne-a interesat problematica abuzului şi modul în care tinerii sunt trataţi de oamenii care au putere (profesori, angajatori, poliţişti), modul în care funcţionează puterea în România. Am vrut să vedem cum funcţionează discriminarea şi mai ales discriminarea pozitivă. Am ales să prezentăm două tipuri de perspective, inclusiv cea a celor care aud. Publicul aude amplificat sunetele care se produc în scenă şi apoi intră în mentalul unui surdo-mut, începe să-i audă gândurile, iar totul în jurul lui este „blank”, nu înţelege ce spune lumea, nu înţelege sunetele produse etc. În primul tablou profesoara îl discriminează pozitiv pe surdo-mut, îl consideră idiot, dar încearcă să-l protejeze în defavoarea altui student care aude. Ne-a interesat ce părere ai tu despre tine în momentul în care cineva te consideră aşa, cum intri în acel şablon ca să-i satisfaci omului respectiv aşteptările. El se aşteaptă să nu vorbeşti, să ai un IQ redus şi atunci începi să-i dai ceea ce vrea.
Cum ai ales actorii?
I.P: O parte sunt din teatru, o parte sunt actori cu care am mai colaborat înainte. Am încercat să lucrez cu oameni care au vrut să-şi aducă o contribuţie la procesul artistic. Am colaborat foarte strâns cu dramaturgul, pentru că noi am scris împreună textul, ea a fost tot timpul la repetiţii. Am mai schimbat textul în funcţie de cum evoluau situaţiile. Cu cei din teatru, cu Mihaela Rădescu, am mai lucrat la „Interzis sub 18 ani”, am mai colaborat cu Paul Dunca, coregraf, el s-a ocupat şi de partea de mişcare, iar în piesă joacă un surdo-mut care vrea să danseze. Actorii au făcut documentare, au cunoscut surdo-muţi, au învăţat limbajul semnelor, au văzut cum se exprimă şi care le este modalitatea de comunicare (şi vocal, şi gestual).
Ştiu că te-ai implicat în proiectul réaltympanica, alături de Renata Gaspar şi Robert Redmer. Cum a luat naştere acest proiect?
I.P: Noi suntem, toţi, din alte ţări, am terminat Masterul de Performance Art în Londra şi ultimul nostru spectacol lucra foarte mult cu sunetul. Am ales o locaţie reală, nu un spaţiu neutru cum este teatrul, şi am vrut să facem publicul să se apropie de trei personaje, trei emigranţi, dar nu într-un mod clasic, teatral, ci folosind nişte căşti. Prin căşti ei se conectau la perspectivele lor subiective, de sunet. De exemplu, erau trei oameni care, aparent, doar îşi spălau hainele. Ei începeau să audă cum se pun hainele în maşina de spălat, cum cad monedele în aparat etc. Treptat, începeau să îşi audă gândurile şi începeau să înţeleagă mai mult despre comportamentul lor faţă de ceilalţi emigranţi etc.
Erau prezentate trei perspective complet diferite despre viaţa de emigrant în Anglia. Eu jucam un babysitter român, eram foarte entuziasmată că am ajuns în Anglia. Nu prea înţelegeam presiune a venită din exterior şi toate regulile. Era un tip de comportament care deranja foarte mult pe german, care începea să exercite un fel de moralitate activă, făcând diverse lucruri ca să mă înveţe minte, cumva. Ei auzeau toate chestiile acestea prin căşti, noi nu vorbeam, nu comunicam între noi.
Spectacolul l-am prezentat ca examen final în cadrul Surge Festival din Londra, în 2009. Apoi l-am prezentat, în 2010, la UK Young Artists, un festival pentru tineri cu idei originale. După aceea am fost selectaţi să reprezentăm, anul acesta, Anglia la Bienala Tinerilor Artişti din Maroc.
Am făcut mai multe proiecte în care am încercat să folosim cât mai mult sunetul şi apropierea publicului de spectacol prin purtarea căştilor.
Într-unul din proiecte, pe care l-am realizat în cadrul rezidenţei mele la Attic Arts la Institutul Cultural Român din Londra, am vrut să cercetăm comunitatea care trăieşte în jurul parcului olimpic din Londra. Aceasta pentru că el este foarte bine reprezentat în media ca un eveniment care va ridica standardele şi situaţia economică a zonei (n.r. Hackney Wick). De fapt, totul e părăginit acolo, iar comunităţile nu comunică, sunt ca două enclave. Am vrut să vedem cum funcţionează o comunitate, apropo de deschidere socială, atunci când cineva străin îi cere ajutorul.
Publicul stă într-un minibus şi urmăreşte anumite personaje pe care le vede pe stradă. Geamul funcţionează cumva ca un ecran, iar în căşti se aude tot ce se întâmplă în afară. E ca o experienţă voyeuristică, aflai tot ce se întâmplă în spatele unor uşi închise şi a unei prezentări media foarte strălucitoare. Apoi, minibusul se depărta şi lăsa în urmă tot zgomotul.
Crezi că astfel de proiecte ar avea succes şi în România?
I.P: Eu cred că da. Pentru că publicul este foarte doritor de experienţe, pentru că oamenii au început să se obişnuiască şi cu alte experienţe culturale, prin tot ce înseamnă film, cinematografie, Internet, realitate virtuală. Aş face şi la noi un astfel de proiect, doar că trebuie să existe interes din partea producătorilor. Am făcut un proiect asemănător, Trensformers, care se întâmpla în trenuri. Existau intervenţii artistice în care încercam să vedem şi să documentăm cum se percep românii din partea de nord a ţării între ei, cu cei din partea de sud, ne-am axat pe accente, gastronomie. Pentru că în tren stai şi nu faci nimic vroiam să-i adunăm pe toţi, să facă lucruri creative împreună. Am făcut şi un videoclip. Proiectul a fost complet independent şi nefinanţat. ICR-ul a fost destul de deschis faţă de ideile pe care le-a avut, sponsorii sunt greu de găsit.
Am mai făcut în Ungaria un proiect susţinut tot de ICR, în care transmiteam live filmări pentru un public prezent într-un teatru şi care vedea ce se întâmplă afară, la 10 metri de teatru, dintr-o perspectivă subiectivă a unor personaje. Era vorba tot de comunităţi din ţări diferite, asta pentru că era prezentat la Pécs, capitală culturală europeană în 2010, asaltată atunci de turişti.
Vroiam să prezentăm ciocnirea a trei comunităţi doar din punct de vedere al lucrurilor pe care le lasă în urmă. Care este povestea obiectelor pe care tu le vezi aruncate pe jos? Ei au fost destul de deschişi faţă de combinarea teatrului cu tehnologiile noi.
Şi „Zero decibeli” am vrut să-l fac tot cu căşti, dar mi s-a zis că nu este posibil din punct de vedere logistic. Legătura dintre teatru şi film şi cum se pot împrumuta limbajele între ele mă interesează foarte mult.
Faci parte din grupul tangaProject. Ştiu că grupul îşi propune şi explorarea de noi mijloace de expresie teatrală. Cât de mult se poate inova?
I.P: Poţi inova foarte mult. Sunt multe tehnologii care nu sunt îndeajuns exploatate. Tot ceea ce folosim în viaţa de zi cu zi poate fi folosit în teatru, de la televizor la aparate electrocasnice. Teatrul clasic în care spectatorul e distanţat de piesă nu mă interesează. Cred că generaţia noastră trebuie să aducă ceva inovator din punct de vedere al experienţei spectatorului, care e mai mult decât un simplu observator.
De ce crezi că mulţi regizori tineri se orientează spre teatrul contemporan?
I.P: Pentru că noi percepem cultura ca pe un mijloc de comunicare cu oameni care au aceleaşi experienţe cu noi şi care nu mai sunt departe de tot ce înseamnă tehnologie, informaţie, subiecte actuale. Cred că teatrul contemporan cuprinde mult mai multe domenii decât doar expresia actorului pe scenă.
Cred că este foarte plăcut să găseşti oameni care merg cu tine spre un teritoriu neexplorat şi să încerci lucruri care să provoace şi spectatorii.
Ai vrea să colaborezi pe viitor cu un regizor anume?
I.P: Aş vrea să lucrez cu oameni care fac film, în special cei care fac sunet. Mă mai interesează să lucrez în spaţii reale. Ce mă interesează pe mine foarte mult, şi vreau să aplic la un doctorat în Londra legat de asta, este supravegherea prin sunet şi relaţia care se leagă între supraveghetor, care este un om care ascultă nişte persoane şi aude nişte conversaţii intime, şi spaţiul mental pe care şi-l creează el când aude tot ce aude, feţele pe care şi le imaginează etc. Mi se pare o zonă foarte interesantă faţă de trecutul nostru comunist, Securitatea.
