Domnule profesor, având în vedere că în septembrie urmează o nouă sesiune de admitere în învăţământul superior, cum se situează acum acest sector al educaţiei?
P.A. La zece ani după asimilarea în România a ciclurilor de studii Bologna, sistemul de învăţământ şi-a cristalizat structurile şi specializările, atât în ceea ce priveşte licenţa, cât şi masteratul şi doctoratul.Concret, astăzi funcţionează în cele 106 universităţi acreditate 325 de programe de studiu de licenţă şi peste 1800 de programe de studiu de masterat. Numărul total de studenţi, cumulând învăţământul de stat cu cel privat, depăşeşte 800.000. Se poate aprecia că din punct de vedere cantitativ învăţământul superior satisface nevoile de instruire ale tinerei generaţii. Numărul de studenţi la master este aproape jumătate faţă de cel de la licenţă.
Se vorbeşte mult de slaba calitate a învăţământului, în general. Care ar fi cauzele şi ce ar trebui făcut, cel puţin la nivelul învăţământului superior ?
P.A. Aspectul cantitativ de care vă spuneam nu are însă echivalentul necesar în cel calitativ. Chiar dacă majoritatea absolvă studiile, nivelul de pregătire este în multe situaţii discutabil sau chiar precar. Consider că principala cauză o constituie sistemul de finanţare al învăţământului, şi nu atât lipsa fondurilor, cât alocarea lor per student. Deoarece studentul reprezintă în principal «unitate de finanţare», universităţile sunt nevoite să «achiziţioneze» şi să păstreze cât mai mult astfel de «unităţi de finanţare» făcând chiar dramatice concesii în ceea ce înseamnă evaluarea pregătirii studenţilor sau chiar în anumite cazuri inclusiv pregătirea studenţilor. Este cert că nu se poate continua astfel. Cu atât mai mult cu cât în Uniunea Europeană, din care facem parte, cerinţele se referă deja nu numai la cunoştinţe, ci mai ales la competenţe. Întreaga filosofie a formării absolvenţilor de învăţământ superior trebuie schimbată şi este în curs de schimbare, astfel încât relevante să fie nu ce ştie absolventul, ci ce ştie să facă absolventul. Altfel spus, absolventul nu trebuie să aibă doar o diplomă, ci o calificare certificată prin competenţe. Efortul de a elabora şi pentru România un cadru naţional al calificărilor din învăţământul superior compatibil cu cel european este deja în deplină desfăşurare. Conform înţelegerii acceptate de miniştrii educaţiei din Uniunea Europeană, până în anul 2012 şi România va avea un registru naţional al calificărilor care să descrie standardele de competenţe ce trebuie asigurate de universităţi studenţilor.
Cum vedeţi rolul pieţei muncii în raport cu specializările şi calificările universitare ?
P.A. În România, devine prioritară teza că piaţa muncii este cea care reglează sau, mai bine zis, impune numărul calificărilor şi standardelor acestora. Dar această teză nu este chiar generală. Spre exemplu, firmele mari solicită absolvenţi cu competenţe generale care, prin specializări ulterioare organizate chiar de către acestea, să facă faţă cerinţelor producţiei. Firmele mici, dimpotrivă, solicită absolvenţi cu calificări cât mai înguste, aşezate, evident, pe specificul firmei respective, astfel încât acestea să nu mai fie obligate să angajeze cheltuieli pentru spcializări ulterioare. Diferendul poate fi rezolvat de către universităţi doar prin parcurgerea primelor două cicluri de studii – licenţa, care dă pregătirea largă, generală, respectiv masterul, care adânceşte pregătirea pe o zonă mai îngustă în specializarea respectivă. Avem, aşadar, nevoie atât de ciclul licenţă, cât şi de masterat.
Cât de utile sau de luat în seamă mai sunt prognozele privind specializările cerute pe piaţa forţei de muncă ? Există vreun domeniu care ar putea să fie atractiv pentru absolvenţii de liceu ?
P.A. Un alt subiect în discuţie este măsura în care programele academice răspund specializărilor necesare la zi pe piaţa muncii. Problema ar părea simplu de rezolvat pe baza studiilor pe care atât universităţile, cât şi angajatorii le fac referitor la resursele umane.
Experienţa ultimilor ani a relevat, însă, gradul ridicat de relativitate a prognozelor în această direcţie. Spre exemplu, în ultimii ani o afluenţă extrem de ridicată de candidaţi au cunoscut specializările din domeniul construcţiilor. Desigur, afluenţa a fost stimulată de boom-ul imobiliar. Criza declanşată în ultimii doi ani aruncâ însă serioase incertitudini privitoare la perspectiva pieţei muncii pentru actualii studenţi ai facultăţilor de construcţii. Un alt exemplu îl constituie facultăţile de medicină. Dacă în ultimul deceniu au înregistrat o afluenţă tot mai scăzută de candidaţi, în acest an, la admitere au înregistrat cifre record de solicitanţi. Situaţia este explicabilă prin prezumtiva deschidere a pieţei muncii europene pentru absolvenţii noştri de medicină.
Este de aşteptat ca relansarea economică ce va urma actualei crize să solicite un număr tot mai mare de specialişti cu pregătire tehnică. În consecinţă, prevăd o perspectivă atractivă pentru cei care urmează specializări în domeniul ingineriei calculatoarelor, electronicii, electrotehnicii şi chiar al mecanicii.
În concluzie, asistăm la fenomene extrem de dinamice atât în ceea ce priveşte învăţământul academic, cât şi piaţa muncii. Asigurarea unei concordanţe armonioase între cele două entităţi va rămâne un perpetu deziderat. Să sperăm că pachetele de măsuri legislative ce privesc educaţia, calificările pe piaţa muncii şi altele vor permite reducerea diferenţelor dintre deziderate şi realităţi.
