Ceea ce a fost mai întâi o simplă posibilitate teoretică, apoi un scenariu negru, apoi un coşmar e tot mai aproape să devină o realitate sumbră în 2014: un al doilea tur al prezidenţialelor disputat între Ponta şi Antonescu.
Toate semnele par să arate spre o rupere a USL: pe de o parte, certurile tot mai dese şi mai serioase dintre liderii USL, divergenţele evidente între ei de abordare politică a unor chestiuni importante, dorinţa vădită a unui grup important din PSD de a da un preşedinte propriu României, racolarea de către PSD de parlamentari PP-DD, spre a-şi pregăti o majoritate fără liberali; pe de altă parte, incapacitatea evidentă a opoziţiei de a se uni şi de a alcătui atât o listă comună la europarlamentare, cât şi de a conveni asupra unui candidat unic, suficient de puternic pentru a intra în al doilea tur, oricare ar fi oponentul său.
De fapt întrebarea aproape că nu se mai pune dacă USL se va scinda, ci când se va scinda. Pentru PSD pare tot mai clar că, dacă nu va profita de situaţia sa încă foarte bună din sondaje, nu va mai reuşi timp de un deceniu să aibă un preşedinte. Ambiţiile de putere ale partidului şi ale lui Ponta personal trebuie să-l împingă pe acesta să atace funcţia supremă. Apoi e greu de crezut că cel care e atât de deranjat de prezenţa lui Traian Băsescu va fi încântat să coabiteze cu un Crin Antonescu preşedinte, care, într-o singură lună de interimat, a dovedit o plăcere nebună de a fi un „preşedinte jucător“. E aproape cu neputinţă ca PSD, cel mai mare partid din România, să consimtă ani la rând la o poziţie secundă în raport cu liberalii, iar asta în condiţiile Constituţiei actuale, care atribuie preşedintelui destule prerogative, mai ales în politica externă, foarte jinduite de Victor Ponta. (Căci e evident că schimbarea Constituţiei nu se mai poate face în perioada următoare din cauza amânării cu un an de către CCR a posibilităţii de a reduce pragul la referendumuri.) Prevăzând ruptura şi ştiind că e inevitabilă, liberalii fac o opoziţie în interiorul puterii, sperând să recupereze într-o cât mai mare măsură electoratul de centru şi de dreapta: apără (în vorbe) libertatea presei, primejduită de ordonanţa guvernului privitoare la insolvenţă, apără cota unică, critică proiectul Roşia Montană, critică pactul de coabitare.
