Cunoscutul istoric s-a născut pe 18 august 1916, într-o familie de origine aromână, aşezată aici la sfârşitul secolului al XVIII-lea, care a dat ţării mai mulţi oameni de seamă.
Licenţiat în istorie la Sorbona (1937) şi doctor în drept (Paris, 1940), Neagu Djuvara a participat la campania militară românească din Basarabia şi Transnistria (iunie–noiembrie 1941), fiind rănit în apropiere de Odessa. Doi ani mai târziu s-a angajat la Ministerul de Externe, apoi este trimis curier diplomatic la Stockholm în dimineaţa zilei de 23 august 1944, în legătură cu negocie-rile de pace cu URSS. În capitala Suediei, funcţionează ca secretar de legaţie până în septembrie 1947, când comuniştii preiau şi Externele. Rămâne în exil, mi-litând până în 1961 în diverse organizaţii ale diasporei. În 1961 pleacă în Republica Niger, unde va sta 23 de ani în calitate de consilier diplomatic şi juridic al Mi-nisterului nigerian al Afacerilor Străine şi, concomitent, profesor de drept internaţional şi de istorie economică la Universitatea din Niamey.
„România liberă“ reia astăzi, pentru a marca un secol de viață al unuia dintre cei mai importanți istorici români, un interviu acordat în 2010 ziarului nostru, în care Neagu Djuvara vorbește, cu incredibilă viziune, despre pericolul islamic, despre dorința de nestăvilit a Rusiei de a se extinde în vecini și despre haosul care a cuprins lumea.
Credeţi că există premise pentru declanşarea unei noi conflagraţii mondiale?
N.D.: Nu. Eu sunt autorul unei teze de filosofie a istoriei în care cred în ciclurile istorice, adică sunt de părere că civilizaţia occidentală, ca toate celelalte civilizaţii, durează circa 2.000 de ani. Până în 1945, cele trei mari puteri care timp de sute de ani s-au bătut să fie hegemonice în Europa au eşuat: mai întâi Spania şi Germania lui Carol Qvintul, pe urmă Franţa, de la Ludovic al XIV-lea până la Napoleon, pe urmă Germania, de la Bismark până la Hitler. Ne găsim deci în 1945 cu cele două mari puteri exterioare într-un fel Europei: SUA şi Rusia. Preziceam în cartea mea scrisă acum 40 de ani că musai vor fi învingătoare Statele Unite, nu Rusia.
Între timp, SUA sunt pe cale să piardă, la rândul lor, -hegemonia.
N.D.: SUA sunt pentru 150 de ani dominatoare în lume, toate micile războaie care au avut loc în ultimii 40 de ani ne-au demonstrat cât de puternici sunt ame-ricanii. Rusia, deşi încearcă să domine prin resurse, nu mai are şanse să redevină o mare putere.
Dar China?
N.D.: China se ridică încet-încet, dar ipoteza mea este că niciodată o ţară care a fost o mare putere nu mai reînvie, nici chiar după 5.000 de ani, pentru a fi din nou un hegemon: Egiptul, Grecia, Italia, toate statele care au fost odată mari puteri şi-au pierdut vlaga şi nu mai pot reveni. China va putea fi o mare putere economică, dar nu cred că va deveni o putere dominatoare. Aşa că nu ştim cine va fi noul hegemon.
Cât timp ar mai putea rămâne Statele Unite în poziţia de mare putere?
N.D.: E posibil să nu mai rămână multă vreme. SUA reprezintă împărăţia civilizaţiei Occidentale, cu SUA această civilizaţie va apune.
Şi ce urmează?
N.D.: Sute de ani de haos. Simţim deja acest haos.
Haosul de care vorbiţi nu va fi urmarea unui nou război mondial?
N.D.: Nu, după mine al treilea război mondial a fost Războiul Rece.
Şi atunci care este cauza haosului?
N.D.: E o nesiguranţă care se extinde în toată lumea occidentală.
Nesiguranţa dată de criza economică?
N.D.: Şi de pericolul islamic, dar eu cred că şi această ameninţare va muri, în favoarea noastră. Arabii, oricât ar fi de agresivi acum pe plan general, nu pot progresa dacă nu adoptă civilizaţia occidentală. Din punct de vedere economic, social, tehnic ei nu mai inventează nimic, doar copiază ceea ce fac germanii sau americanii pentru a putea să mai facă un pas înainte. Ei nu sunt creatori.
Sugeraţi că în viitorul nu prea îndepărtat nu vom mai avea nici o mare putere?
N.D.: Deocamdată.
Pentru cât timp?
N.D.: Câteva sute de ani nu vom avea o nouă putere care să-i înlocuiască pe americani, iar aceştia vor muri încet-încet.
După aceea cine va lua locul ocupat de SUA?
N.D.: E de neprevăzut, poate Brazilia sau altă ţară care n-a mai fost în trecut o mare putere.
Viitoarea mare putere cum se impune, dacă nu în urma unui conflict?
N.D.: O mare putere se naşte în general dintr-un amestec, dintr-un contact dintre două civilizaţii, de pildă, un amestec de negru şi de alb va fi poate o putere care va domina peste 500 de ani. Noi, europenii, ca şi americanii, suntem deja foarte corciţi, în Franţa, încă de acum 10 ani, 45 la sută din copiii de şcoală proveneau din familii de emigranţi. Peste 50 de ani în Europa ar putea fi majoritari oameni cu rădăcini extra-europene: nord-africani, tamuli, negri, chinezi.
România ar putea intra în aceeaşi logică?
N.D.: Noi avem 10 la sută populaţie ţigănească, suntem invadaţi de turci şi chinezi, iar peste 100 de ani România nu va mai fi românească.
De ce?
N.D.: Fiindcă nu facem copii. În România, ca şi în toată Europa, familiile fac doar un copil. O populaţie rămâne stabilă doar dacă fiecare familie face minimum doi copii şi-un sfert.
Deci cum va fi România peste 100 de ani din punct de -vedere demografic?
N.D.: Jumătate vor fi români, jumătate un amestec de ţigani, chinezi, turci etc. Nici în Rusia nu se mai fac destui copii. Principiul vaselor comunicante funcţionează şi în istorie; acolo unde se face un gol se umple din altă parte. Noi golim Europa de indo-europeni şi îi înlocuim cu negri şi chinezi.
Nu e neapărat rău.
N.D.: Da, e bine pentru peste 1.000 de ani, când se va naşte civilizaţia următoare. Deocamdată, e catastrofal.
Occidentul poate avea încredere în Rusia?
N.D.: Cred că da, fiindcă şi ruşii se schimbă. Uitaţi-vă la televizor cum arată oponenţii lui Putin şi ai regimului de la Kremlin: ei sunt la vedere şi arată de parcă ar fi americani sau nemţi. Rusul e un european. Ruşilor nu le mai trece prin cap să facă un război, ei se ocupă doar cu şantaje. Rusia nu se mai află pe lista marilor puteri.
În cazul acesta şi România ar trebui să caute prietenia -Rusiei?
N.D.: România trebuie să se teamă de Rusia, fiindcă de sute de ani are poftă să muşte din toţi vecinii. Occidentalii nu ştiu că Rusia până la Petru cel Mare nici nu ajungea la Marea Neagră, iar la Nistru a ajuns abia la 1792, deci noi n-am prea fost vecini cu Rusia.
Credeţi că în viitor Basarabia se va putea întoarce la România? Cum ar trebui să arate peisajul european pentru ca această revenire să aibă loc?
N.D.: Nu depinde de Europa, de frica Rusiei, Europa nu va admite nici un gest în acest sens, dar eu cred că România trebuie să fie mai curajoasă şi să aibă un discurs public clar adresat basarabenilor: „Noi vă primim oricând vreţi să veniţi“. La un moment dat poate se va crea o masă critică şi o majoritate ar vota un referendum de reunire.
Nu credeţi că în această arhitectură contează, în afara UE, Ucraina şi Rusia?
N.D.: Cu Ucraina ar trebui să fim prieteni buni, astfel încât să ne susţină în planul reunirii cu Republica Moldov.a
Deci să cedăm în cazul diferendurilor pe care le mai avem cu Ucraina.
N.D.: Da. România face treabă bună şi cu cetăţeniile pe care le dă basarabenilor, dar trebuie să ajungă să guverneze Republica Moldova. Ce-i drept, am -guvernat-o destul de prost când am avut-o, din 1918 până în 1940, fiindcă am considerat-o ca un fel de Siberie a României. După aceea publicitatea comunistă a folosit istoria celor 20 de ani spunând că românii n-au investit acolo, au trimis funcţionari corupţi etc. Oricum, e ilogic ca Basarabia să nu se unească cu România, cum s-a întâmplat cu cele două Germanii. Eu, dacă aş fi fost destul de tânăr să pot fi preşedintele României, aş juca 100 la sută cartea Basarabiei.
Ce-aţi fi făcut?
N.D.: Aş fi făcut în aşa fel încât să organizez un referendum de succes în Republica Moldova.
România pare să fie mereu într-o tranziţie incertă, o ţară aflată mereu în întârziere. Ce-i lipseşte pentru a recupera întârzierea?
N.D.: Istoria ne-a fost foarte vitregă: invaziile barbare s-au încheiat în Occident în jurul anului 900; în Orient, căruia îi aparţinem, ele se termină la 1200. Când treci de la o generaţie la alta e nevoie de 150 de ani de adaptare, de incubare. Doar la ruşi există o dată clară a trecerii de la civilizaţia bizantină la cea occidentală: 1 ianuarie 1700, când Petru cel Mare dă decretul prin care toţi boierii sunt obligaţi -să-şi taie barba şi să se îmbrace după moda europeană. Tot atunci se modernizează armata şi, încet-încet, civilizaţia occidentală pătrunde în Orient. România a mers mai repede, dar în acest caz nu avem date concrete, schimbarea începe însă după 1800: în Transilvania modernizarea se face prin Biserica greco-catolică, iar în prin-cipate prin şcolile dom-neşti ale fanarioţilor. Dintre ţările ortodoxe am recuperat cel mai repede.
Totuşi, oricât de repede am merge, continuăm să fim în -urma Ungariei, Poloniei, -Cehiei?
N.D.: Ne-au oprit din cursa apropierii de Occident cei 50 de ani de comunism.
Şi Polonia, şi Cehia, şi Ungaria au fost blocate de comunism, dar şi-au revenit mai repede. Pe noi ce ne-a oprit?
N.D.: Ele „nu e ortodoxe".
Ortodoxia ne ţine pe loc?
N.D.: Precis.
Se poate vorbi în România despre un tipar al liderilor politici?
N.D.: Da, în orice caz din punct de vedere politic suntem în stare să dăm oameni foarte capabili. Gândiţi-vă la familia Brătienilor: o familie care timp de 100 de ani, de la 1848 până la 1948, dă şase miniştri, patru premieri, plus cei morţi în închisori. Eu nu-i iubesc, dar sunt admirabili.
Faceţi o analiză genetică?
N.D.: Nu, e un exerciţiu istoric. De la Basarab întemeietorul până la Mircea cel Bătrân, conducătorii noştri au fost dintr-o bucată. După aceea, de la fiul său ilegitim Radu Prasnaglava (prasnaglava înseamnă prostul satului, nume dat probabil de boierii care ar fi vrut să continue lupta cu turcii), liderii noştri au stat cu fundul în două luntrii. Politica României a fost dusă de domnitori care se schimbau mereu, dar în acelaşi timp cu putere egală, şi de gaşca marilor boieri, ce erau câteva zeci de familii, care au acaparat tot mai multe pământuri, inclusiv prin căsătorii între ei. -Boierii erau de două feluri: unii care mizau pe ajutorul creştin, -Ungaria, -Austria, în lupta cu turcii, şi ceilalţi care erau mai cuminţi şi care ziceau: puterile creştine nu ne ajută cu adevărat, sau când ne ajută vor să ne mănânce, pe când otomanul îşi ţine cuvântul, nu vine cu moschei, ne lasă boieriile noastre, ne lasă biserica noastră. Această parte era majoritară. Clasa politică românească a căpătat deci un fel de atavism de a fi mereu cu fundul în două luntrii.
Acesta e tiparul liderului român?
N.D.: Da, a rămas până astăzi. Clasa noastră politică se poartă de parcă ar fi descendentă din marii boieri.
În acest moment, România nu mai are nici un obiectiv naţional, a intrat în NATO şi în UE şi se poartă ca un pensionar fără perspective. Care ar putea fi următoarea ţintă?
N.D.: Dacă aş fi avut cu 20 de ani mai puţin, aş fi candidat la preşedinţia ţării şi primul meu obiectiv ar fi fost recuperarea Basarabiei. Aceasta ar trebui să fie principala ţintă a României, apoi să reuşim să ne impunem în UE.
