Alina Inayeh, directoarea biroului regional al German Marshall Fund pentru regiunea Mării Negre și al Black Sea Trust, spune că “Marea Neagră – lac rusesc” este “o versiune simplificată a realității”. “Tot repetând noi că Marea Neagră e lac rusesc”, adaugă Inayeh, acest lucru “ne face să gândim într-un anumit fel” și diminuează “puterea pe care România o poate proiecta în regiunea Mării Negre”. Din acest motiv, România nu a gândit niciodată “destul de ambițios”, pe măsura potențialului pe care îl are la Marea Neagră. De altfel, directoarea biroului regional al German Marshall Fund a ajuns la concluzia că politica externă a României la Marea Neagră este aceeași ca acum șase ani, fără să fi luat în considerare faptul că între timp Crimeea a fost anexată de Rusia.
Cel mai mare pericol în Siria ar fi ca, “în absența coordonării, cele două tabere – cea din care face parte SUA și cea a Rusiei – să intre într-o coliziune accidentală”. Inayeh socotește că miza lui Putin în Orientul Mijlociu este repoziționarea Rusiei ca putere globală. În ceea ce privește debarcarea sau menținerea dictatorului sirian, șefa German Marshall Fund pentru regiunea Mării Negre argumentează că pozițiile ruse și cele americane nu sunt chiar atât de divergente.
Din punctul ei de vedere, puterea strategică a Rusiei a crescut prin implicarea în Siria, ceea ce, prin ricoșeu, face ca Ucraina să fie din ce în ce mai slabă. Occidentul a renunțat demult să mai ceară Crimeea pentru Ucraina, subliniază Alina Inayeh, care consideră că, pe fondul creșterii puterii Moscovei și creării condițiilor propice de negociere cu Vestul, riscurile din regiune cresc, iar precedentul Crimeii poate fi extrem de periculos pentru România: “Atâta timp cât granițele se pot modifica prin forță armată fără ca statul invadator să fie pedepsit în vreun fel este un precedent periculos”.
În Siria par să se confrunte deja Rusia și SUA. Ce câștigă Rusia prin folosirea armatei pe teren în această zonă?
A.I.: Rusia a câștigat o mare parte din ceea ce și-a propus. Moscova are mai multe obiective, în primul rând Putin vrea să repoziționeze Rusia ca putere globală și să iasă din statutul de putere regională oferit de americani în ultimii ani, ceea ce a și reușit: Rusia nu mai este paria pentru ceea ce a făcut și face în Ucraina, ci a devenit partener de discuție pentru Vest și chiar pentru o posibilă alianță. Rusia s-a repoziționat foarte bine, a ieșit din colțul îngust în care se afla și a redevenit un jucător important. Dar, dincolo de refacerea imaginii și de schimbarea percepției, Rusia are interese importante în Orientul Mijlociu, în special în Siria, unde are o bază militară. Moscova vrea să-și păstreze influența în această zonă și să fie un actor important aici, cum a mai și fost în trecut, de altfel. Aceste două obiective și le-a atins deja. Pe de altă parte, Rusia și SUA nu sunt într-o confruntare. Sunt în opoziție în ceea ce privește strategia Rusiei în Siria, care oricum nu e foarte clară.
Rusia a fost acuzată că nu s-a concentrat să bombardeze doar Statul Islamic, ci și locurile în care se aflau rebelii care se împotrivesc lui Bashar al-Assad. În ce fel intervenția rusă pe teren complică lucrurile?
A.I.: Deja sunt foarte mulți actori implicați. Apariția unuia nou și puternic, care își exercită forța, nu face decât să complice întreaga structură și întreg echilibrul, ce-i drept, foarte fragil, care se crease acolo. Apoi, dacă Rusia continuă să atace zone care nu sunt controlate de Statul Islamic poate da peste cap strategia alianței din care face parte și SUA. Există și pericolul ca, în absența coordonării, cele două tabere – cea din care face parte SUA și cea a Rusiei – să intre într-o coliziune accidentală. E un pericol mic, dar ar fi un dezastru și câtă vreme există nu putem sta liniștiți.
Vreți să spuneți că s-ar putea trece de la un război rece la unul cald?
A.I.: N-aș merge chiar atât de departe. Nu cred că un război cald începe atât de ușor.
Plecarea sau rămânerea dictatorului sirian este văzută diferit de marile puteri occidentale, care cer răsturnarea lui, pe de o parte, și de Rusia, care preferă păstrarea sa în funcție, pe de altă parte. România pare să se apropie de punctul de vedere al Moscovei în această chestiune. E riscantă debarcarea lui Assad?
A.I.: Nu știu în ce măsură sunt atât de divergente aceste poziții. E clar că Rusia vrea ca Assad să rămână, dar SUA nu par să-și dorească nici să rămână, nici să plece. Odată cu plecarea lui Assad cade dominoul sirian și chiar cel regional și nimeni nu mai poate pune lucrurile la loc. Pozițiile celor două mari puteri nu sunt însă atât de diferite precum se întrevede din discursurile lui Putin sau Obama.
Cum va fi afectată Ucraina de această nouă repoziționare a Rusiei despre care vorbeați mai înainte?
A.I.: În primul rând, faptul că Rusia recâștigă teren pe tabla de șah micșorează puterea Ucrainei: puterea ei de negociere și puterea ei de apărare a propriilor interese. Să nu uităm, însă, că situația Ucrainei nu era oricum roz nici înainte. Atât UE, cât și SUA, care erau dispuse să negocieze cu Rusia chiar și acum câteva luni în ceea ce privește Ucraina, în acest moment s-ar putea să fie forțate să o facă: pentru a-și apăra propriile interese, pentru a intra într-o coaliție cu Rusia, astfel încât să rezolve situația din Siria și să minimizeze exodul de refugiați. Pe scurt, crește puterea strategică a Rusiei și Ucraina devine și mai puțin importantă decât era.
Ar putea deveni Crimeea monedă de schimb?
A.I.: Nu, din simplul motiv că peninsula este deja pierdută. Nimeni nu mai vorbește despre Crimeea ca fiind altceva decât un fief al Rusiei. Nici nu mai contează situația juridică a Crimeii. Rusia a jucat atât de bine această carte încât Crimeea este pierdută pentru mult timp de-acum încolo, dacă nu cumva definitiv.
Ar putea cere Moscova în acest context recunoașterea juridică a Crimeii ca parte a Rusiei, în schimbul intrării în coaliția internațională în Orientul Mijlociu?
A.I.: Nu cred că are nevoie de așa ceva. Deocamdată, și Occidentul și Rusia se comportă ca și cum Crimeea este a Rusiei. Sunt unele complicații la graniță, dar ele sunt minore din punctul de vedere al Moscovei.
Vreți să spuneți că Vestul va accepta prelungirea acestei situații sine die?
A.I.: Vestul a acceptat sine die includerea Crimeii în Rusia.
Socotiți că e un precedent riscant?
A.I.: Foarte riscant. Nu o spun doar ucrainenii, au spus-o și românii.
E un precedent riscant și pentru noi?
A.I.: Este un precedent riscant pentru întreaga Europă, un continent pe care granițele s-au modificat mereu prin războaie și care a cunoscut pacea doar în ultimii 70 de ani. Pentru România, direct interesată de situația din Transnistria și de soarta R. Moldova, precedentul este cu atât mai periculos.
Concret, care ar fi pericolul pentru România?
A.I.: Atât timp cât granițele se pot modifica prin forță armată fără ca statul invadator să fie pedepsit în vreun fel este un precedent periculos. Ne putem întreba dacă nu cumva oricine poate face acest lucru de-acum încolo dacă are suficientă forță militară. Lucrurile vor continua ca și cum nimic nu s-a întâmplat și cu peninsula Crimeea, la fel cum a fost și cu invadarea Georgiei. Felul în care Rusia a anexat Crimeea schimbă totul în chestiunile de securitate: negocieri, discuții, felul în care se păzesc granițele.
Diplomații care ocupă funcții importante invocă mereu aranjamentele de la Minsk pentru a demonstra că nu e totul pierdut în ceea ce privește Ucraina. Sunteți de acord cu această abordare?
A.I.: În aranjamentele de la Minsk nici măcar nu apare cuvântul Crimeea. Protocoalele de la Minsk nu numai că sunt păguboase, dar în plus se referă doar la estul Ucrainei, fără să sufle o vorbă despre Crimeea. Crimeea a dispărut cu desăvârșire ca problemă între Rusia și Occident.
De ce sunt păguboase cele două protocoale de la Minsk?
A.I.: Pentru că ele nu fac decât să ofere Rusiei exact ceea ce și-a dorit: un drept de veto al acestor regiuni din estul Ucrainei, o mare autonomie a acestora în ceea ce privește parcursul viitor al Ucrainei. În fond, Rusia nu-și dorea neapărat estul Ucrainei, dar vrea să-l stăpânească după modelul Transnistriei, pentru a încurca ițele ucrainene.
Dar sancțiunile aplicate de UE Rusiei nu sunt suficient de puternice?
A.I.: Ba se pare că da, deși impactul pe care îl au nu este foarte bine cunoscut. Adică veștile pe care le citesc eu despre economia Rusiei sunt foarte diferite de la o lună la alta sau de la trimestru la trimestru. În schimb, un impact mare îl are scăderea prețului petrolului.
Pe fondul tensiunilor din Orientul Mijlociu, ar putea apărea o situație în care UE să renunțe la sancțiunile împotriva Rusiei?
A.I.: Nu știm cât timp vor mai dura sancțiunile. Ne putem întreba dacă, prin manevrele pe care Rusia le face în Siria, în final va fi de ajutor în oprirea exodului. În acest caz s-ar putea să fie iertată. Vom vedea.
Ar putea Rusia să oprească valul de migranți care se scurge spre Europa?
A.I.: N-ar putea „închide conducta“, pentru că nu cred că Rusia ar fi „deschis-o“, așa cum spun unii. Dar dacă ar ajuta la stabilizarea situației din Siria, atunci s-ar opri și exodul, nu automat, dar s-ar micșora numărul de refugiați.
Marea Neagră va rămâne un lac rusesc?
A.I.: Prin anexarea Crimeii, da Marea Neagră este un lac rusesc, dar lucrurile nu stau chiar atât de rău pe cât ne speriem noi. Există câteva țări membre NATO la Marea Neagră, câteva baze NATO. Marea Neagră-lac rusesc este o versiune simplificată a realității. E adevărat că rușii sunt foarte puternici și pot PROIECTA forță militară, dar cu niște costuri pe care nu sunt dispuși să le plătească. Pe de altă parte, nu doar rușii controlează ceea ce se întâmplă în Marea Neagră, ci și Turcia, țară NATO, care în plus are și controlul strâmtorilor. Pe de altă parte, tot repetând noi că Marea Neagră e lac rusesc, ne face să gândim într-un anumit fel și puterea pe care noi o putem proiecta în regiunea Mării Negre. Întotdeauna desenul nostru a avut de suferit aici, din această cauză. Niciodată nu ne-am gândit destul de ambițios, pe măsura potențialului pe care îl avem la Marea Neagră. În toate cercurile noastre politico-diplomatice toată discuția despre Marea Neagră este aceiași ca acum șase ani de zile, cu aceleeși obstacole mentale și cu aceleași obiective strategice.
Vreți să spuneți că, în strategiile României la Marea Neagră, anexarea Crimeii de către Rusia nu a schimbat nimic?
A.I.: Exact. Nu numai că nu are o strategie nouă, dar nu internalizează în procesul ei decizional realitatea actuală de la Marea Neagră: nu conștientizează ce înseamnă Rusia în noul context și care este semnificația Turciei, spre exemplu. România nu are o analiză proaspătă. Bucureștiul vrea să se întoarcă la “Sinergia Mării Negre”- un proiect lansat de România în 2006, care se potrivea bine atunci, dar care acum nu mai poate fi aplicat, nu ne putem întoarce la business as usual. Narativul României la Marea Neagră nu e actualizat. Bucureștiul poate face mult mai mult în zonă, dacă vrea.
Ce-ar putea face?
A.I.: România are foarte bune relații cu R. Moldova, cu Turcia, cu statele din Caucazul de Sud, deci ar putea fi un liant între toate aceste țări: ar putea crea legături economice, în zona civică, în anumite formule, și politice. În al doilea rând, Bucureștiul poate fi susținătorul acestei regiuni în instituțiile transatlantice. Când se discută politica de vecinătate, România ar putea avea o voce puternică dacă ar avea niște obiective clare. Și în al treilea rând, România poate oferi expertiză, în alinierea cu standardele europene, țărilor din regiune care își doresc acest lucru și care ne cer insistent acest ajutor. România poate deveni un punct nodal de expertiză pentru întreaga regiune, în acest sens, pe care UE să-l folosească. Și dacă guvernanții nu știu de unde să înceapă acest demers, le reamintesc că Black Sea Trust este un punct excelent de plecare.
