Ieri, 4 februarie a.c., a fost semnat, la Auckland, Acordul Trans-Pacific de Liber Schimb (TPP). Negociat timp de 5 ani, între 12 țări (SUA, Australia, Japonia, Canada, Brunei, Mexic, Noua Zeelandă, Malaezia, Chile, Singapore, Peru și Vietnam), el reglementează 40% din economia lumii, inclusiv afacerile online.
Documentul, contestat din multe direcții, lasă deschisă posibilitatea aderării și pentru alte state. Ratificarea TPP e însă incertă în multe capitale implicate. Conform propriilor prevederi, dacă în următorii doi ani acordul nu intră în vigoare, se renunță la el. Celebrul economist Joseph Stiglitz crede că „TPP e cel mai prost acord al ultimelor decenii“ și speră „să fie îngropat“. Adepții TPP susțin că acesta e un un model de cooperare pentru secolul XXI, menit să garanteze prosperitatea, dar și un exemplu pentru acordul similar SUA-UE (TTIP), aflat în curs de negociere.
Administrația americană a plecat de la premisa că globalizarea reclamă un nou set de standarde economice și că Statele Unite nu își pot permite să lase Chinei inițiativa unui astfel de demers. În pofida diferențelor de vederi, guvernele co-semnatare ale Parteneriatului Trans-Pacific au acceptat oferta Washington-ului, convinse că vor avea beneficii.
Din oricare unghi ar fi privit, TPP repune în discuție chestiunea interdependențelor economice și a dependențelor reciproce, ilustrând faptul că într-o lume a conectivității, strategiile geo-economice sunt esențiale pentru diplomație, iar pragmatismul triumfă.
În anii 1990, Edward Luttwak (strateg militar, născut la Arad, școlit la Londra, stabilit din 1972 în SUA) propunea renunțarea la geopolitică și întoarcerea la supremația economicului, ca o nouă formă de realpolitik. În 1997, francezii au fondat un grup de cercetare și o publicație dedicată geo-economiei, care se concentrează pe productivitate, balanță comercială și investiții. Între timp, sub egida Forumului Economic Mondial au fost elaborate studii tematice de referință, inventariind lecțiile interconectivității economice în noua ordine globală și multe think-tank-uri renumite s-au aplecat asupra acestora.
Reorientarea asiatică a Washington-ului, sancțiunile aplicate Federației Ruse după anexarea Crimeii, reacțiile la incidentul aviatic ruso-turc și resetarea relațiilor cu Iranul pot fi analizate din diverse unghiuri. Ele confirmă însă opiniile lui Luttwak, cel care anunța că armele economice vor deveni mai eficiente decât armele propriu-zise, iar instrumentele geopoliticii (forță militară, resurse naturale și demografie) își vor pierde din relevanță. A devenit limpede că în competiția pentru diversificarea piețelor, securitatea economică se constituie într-un principal factor de putere, dar și că integrarea regională poate fi o șansă pentru economiile statelor mici. Nu doar UE, ci și Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est, Organizația de Cooperare de la Shangai sau Uniunea Economică Eurasiatică s-au fondat pe o asemenea logică.
Țările vulnerabile se grupează pentru a rezista la globalizare, țările mari își folosesc forța investițională pentru a exercita noi forme de influență. Iar dacă atât TPP, cât și TTIP au fost lansate de SUA și exclud China, Beijing-ul n-a asistat resemnat la această ofensivă, ci a inițiat propriul proces integrator, plecând de la ideea Drumului Mătăsii. Propunerea de finanțare a unor mari proiecte de infrastructură, care să lege țările asiatice, deschizându-le în același timp calea spre Africa și Europa, a fost mai mult decât o lovitură de imagine. China a înființat Banca Asiatică pentru Investiții în Infrastructură, căreia i s-a asociat imediat Marea Britanie, urmată de alte țări europene membre și non-membre UE.
Atracția pentru modelul chinez de integrare a pus între paranteze atât tradiționalul tandem Londra-Washington, cât și rigorile cooperării comunitare. La rândul lor, cele cinci țări emergente – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud – au format o altă mini-laterală (BRICS) care exclude Occidentul, cu o Bancă proprie pentru Dezvoltare, vizând reducerea dependenței de FMI. Harta interdependențelor se complică și se nuanțează, pe măsură ce fiecare țară își dorește mai multe umbrele de securitate economică.
În era Internetului și a multina-ționalelor, nimeni nu e cu adevărat independent. Se dezvoltă, însă doar cine valorifică în interes propriu dependențele altora. Interconectivitatea conține și un mare potențial destabilizator. Pentru statele mici, supraviețuirea în izolare e imposibilă, dar securitatea și bunăstarea lor sunt afectate de modul în care știu să-și aleagă partenerii de afaceri. E important dacă privatizarea sectoarelor-cheie se face cu investitori care garantează creșterea PIB-ului în cadre normative comune, sau cu companii dubioase, interesate mai ales de falimentarea unor industrii naționale. E obligatoriu de luat în calcul că în plan economic se operează cu măsuri care au impact în plan social, putând provoca șomaj și instabilitate, căderea guvernelor și mișcări extremiste.
Finanțele și comerțul, dar și controlul migrației, exprimă puterea strategică a unor actori și consolidează rolurile regionale. Ca atare, aceste arme nu pot fi ignorate nici când e vorba de accelerarea sau boicotarea unor negocieri privind acordurile de liber schimb. Contează cine e conectat la marile piețe, dar și cine pe cine deconectează. Iar dacă Parteneriatul Trans-Pacific a învins, până în faza semnării, atacurile adversarilor lui, Acordul pentru Comerț și Investiții SUA-UE continuă să fie ținta unor fronturi multiple. Moscova l-a considerat din start inacceptabil, Londra pune condiția semnării lui pentru a rămâne în UE, Ankara i-a solicitat cancelarului german să intervină la Bruxelles pentru ca TTIP să nu prejudicieze interesele Turciei. Relația transatlantică depinde de evoluția raporturilor de putere între toți actorii interesați. Iar dependențele pot fi, și la acest nivel, mai ușor de manipulat decât de valorificat.
Aceste opinii aparțin exclusiv autoarei și nu angajează nici într-un fel responsabilitatea MAE
Elena Ştefoi a absolvit Facultatea de Istorie-Filosofie a Universității București. A fost secretar general de redacție la revista Contrapunct, redactor-șef al săptămânalului Dilema și al revistei lunare L’Invitation, editată de Institutul Francez din București, redactor-asociat al trimestrialului East European Constitutional Review – Chicago Law School, corespondent permanent la Radio France Internationale, comentator la Radio Free Europe și BBC. Din 1998 lucrează în diplomaţie. A publicat 10 volume de versuri și trei cărți de interviuri. A obţinut premiul de debut al Uniunii Scriitorilor și câteva distincţii diplomatice.
