Costurile pentru trimiterea de trupe si material militar in intreaga lume pentru a aduce securitate acolo unde si atunci cand este nevoie de ea dau serioase dureri de cap financiare peste tot in Europa. Ministrii de Finante din Europa se confrunta cu dilema sumelor pe care trebuie sa le aloce din bugetele nationale, si asa tensionate, sectorului militar; oficialii din domeniul apararii trebuie, pe de alta parte, sa se asigure ca fondurile pretioase sunt cheltuite cu maxima eficienta.
Problema este acuta in Marea Britanie, nu doar in urma dislocarii de trupe in Afganistan si Irak, dar si din cauza sistemului nedrept prin care sunt finantate misiunile sub comanda NATO si operatiunile militare sub egida Politicii Europene de Securitate si Aparare (PESA). In ambele sisteme, cei care accepta responsabilitatea actiunii militare preiau si partea leului din povara financiara. E momentul ca aliantele noastre colective de securitate sa reformeze din temelii aceste metode injuste de finantare si sa se asigure ca toate statele membre platesc un pret proportional pentru securitatea globala.
Nu e un secret ca Ministerul Apararii al Marii Britanii trece printr-o criza de fonduri. In ciuda faptului ca fortele britanice sunt implicate din 2003 in doua operatiuni militare majore, cheltuielile de aparare reprezinta doar 2,3% din PIB – cea mai mica pondere din anii ’30. Ca pondere in totalul cheltuielilor guvernamentale, cele militare au scazut de la 7,8% in 1998 la 6,1% in 2006. Avand in vedere operatiunile in derulare in Irak si Afganistan, orice nou guvern britanic va mosteni o armata supraintinsa, dotata cu prea putin personal si echipament depasit. Pasivele nefinantate asociate acestei situatii vor totaliza cateva miliarde de lire sterline.
O mai buna impartire a sarcinilor militare si financiare in cadrul NATO si PESA nu ar fi doar in beneficiul Regatului Unit, ci ar servi si degrevarii altor bugete nationale de aparare din Europa. Trebuie sa profitam la maximum de pe urma structurilor noastre organizate de securitate pentru a ne asigura ca povara globala este impartita de o maniera justa si proportionala. Pana acum, acest lucru nu s-a intamplat.
Pentru ca NATO sa functioneze adecvat, membrii sai trebuie sa fie gata nu doar sa puna la dispozitie trupe si echipament pentru operatiuni militare sub comanda NATO, ci sa finanteze si sa sprijine aceste operatiuni pana cand misiunea s-a incheiat. In schimb, anumiti membri preiau astazi o cota disproportionat de mare din efortul militar, povara financiara si sacrificiul uman.
Aceasta stare de fapt nu este sustenabila. Toate tarile NATO trebuie sa inteleaga ca statutul de membru aduce cu sine responsabilitati implicite si explicite pentru a se asigura ca fortele lor militare au capacitatea sa lupte si sa invinga pe campul de lupta. Ele trebuie sa constientizeze nevoia de a crea un sistem financiar mai rational pentru operatiunile aliate.
Exista astazi o finantare comuna a anumitor costuri comune, cum ar fi cartierele generale, cu contributii legate de PIB-ul statelor membre. Dar sumele acoperite din finantarea comuna sunt doar o mica parte a costurilor totale ale unei operatiuni. Toate celelalte cheltuieli se acopera de cel "aflat la fata locului": cu cat este mai mare contributia in militari si echipament a unei tari la o misiune, cu atat respectiva tara ajunge sa plateasca mai mult. Costul contributiei Marii Britanii la operatiunea NATO din Afganistan se cifreaza, de exemplu, la 3,1 miliarde de lire sterline – o greutate ce apasa pe umerii contribuabilului britanic.
Data fiind natura expeditionara a operatiunilor militare din prezent, sistemul este anacronic. Dar a-l pune din nou la punct e mai usor de zis decat de facut. NATO incearca de ani buni – in zadar – sa convinga statele membre sa aloce sectorului de aparare acele doua procente din PIB prevazute. Daca toate statele si-ar respecta obligatiile, cheltuielile la nivelul aliantei ar creste cu 67 de miliarde de dolari, adica echivalentul a inca un buget de aparare francez sau britanic. Nu e un panaceu, dar ar fi totusi de ajutor.
In aprilie 2008, liderul Partidului Conservator din opozitia britanica, David Cameron, a explicat de ce ar trebui sa infiintam un fond cu adevarat operational pentru misiunile expeditionare NATO, cu obligatia fiecarui stat membru de a contribui la acest fond. Astfel, li s-ar putea rambursa tarilor care isi asuma o pondere nedrept de mare a eforturilor macar o parte din costuri. De asemenea, un fond operational le-ar putea oferi o potentiala finantare acelor tari care ar putea deplasa militari in teren, dar care se confrunta cu dificultati financiare pe termen scurt si nu pot acoperi costurile.
Noul fond operational NATO ar fi evident mai echitabil decat sistemul actual, care penalizeaza statele proactive si le recompenseaza pe cele care prefera sa nu faca nimic. De ce ar trebui ca cei putini sa-i tina in spate pe cei multi? Securitatea comuna implica un angajament comun.
Rezolvarea problemei impartirii poverii in cadrul NATO nu este suficienta. Misiunile de gestionare a crizei conduse de Uniunea Europeana se confrunta cu probleme similare atunci cand sunt implicate forte militare. Componenta civila a gestionarii crizelor este finantata direct din bugetul Politicii Externe si de Securitate Comune (PESC). Dar, pe langa costurile comune ale unei operatiuni (de obicei sub 8% din total), PESA utilizeaza insa aceeasi metoda de finantare ca NATO, ceea ce inseamna ca cea mai mare parte a banilor pentru misiunile sub egida PESA si NATO provin din acelasi buget national de aparare din fiecare stat membru. Nu ar avea rost sa schimbam un mecanism de finantare daca nu il schimbam si pe celalalt.
Interesant este ca sub presedintia franceza s-a discutat despre reforma asa-numitului mecanism Athena, un algoritm de calcul al contributiei fiecarui stat membru la costurile comune ale unei misiuni. La fel ca in cazul fondului comun al NATO, contributiile UE se orienteaza in mare dupa PIB. si francezii au cerut renuntarea la conceptul "costurilor acoperite de cel aflat la fata locului" in numele unei solidaritati financiare.
Orice schimbare a mecanismului Athena trebuie sa includa reforma regulilor si procedurilor. In prezent, membrii NATO care nu sunt si membri ai UE, dar contribuie cu trupe la o operatiune nu au dreptul sa voteze – sau macar sa fie prezenti la vot – atunci cand Comitetul Special Athena stabileste bugetul misiunii, chiar daca si soldatii lor vor lupta si poate vor muri. Aceasta abordare e discriminatorie si nedemocratica. Nu ne putem trata astfel aliati importanti precum Norvegia sau Turcia.
Aliantele colective de securitate sunt exact ce spune numele – organisme colective. E timpul ca fiecare sa contribuie cu partea ce i se cuvine la binele comun.
Project Syndicate, 2009.
www.project-syndicate.org
