Comparat cu Kierkegaard, Bruno Schultz, Franz Kafka sau Musil, Max Blecher – mult mai cunoscut și apreciat în afară decât la noi, din păcate – a fost numit de critica occidentală un scriitor de „sanatoriu“.
A suferit de tânăr de o formă violentă de tuberculoză a oaselor, boală care l-a sechestrat mult timp în saloane de spital. A murit la 29 de ani, după ce scrisese patru cărți: “Corp transparent”, “Întâmplări în irealitatea imediată”, “Inimi cicatrizate” și “Vizuina luminată”.
În “Inimi cicatrizate” – apărută la Editura Cartex, cu bogate referințe critice aparținându-i lui Lucian Pricop – povestea tânărului Emanuel ne introduce, de-a lungul unui an, în lumea plină de suferință din sanatoriul Berck, din sudul Franței. Este un roman al suferinței impuse de boală, al claustrării trupurilor în corsete de gips, în gutiere, dar și un roman al speranței. Emanuel descoperă cum poți să trăiești cu boala, să o integrezi personalității proprii, să ți-o faci tovarășă de drum, prefăcându-se că nu a înțeles ceea ce o bătrânică îi șoptește în trenul care îl poartă spre sanatoriu: “Se spune la Berck că un abces deschis e o poartă deschisă morții…”.
Imaginea salonului-cantină este de o vizualitate aparte: “Înșirați de-a lungul pereților, câte doi la o masă, zăceau bolnavii întinși pe gutierele lor. S-ar fi putut crede un festin din antichitate unde musafirii stăteau culcați la masă, dacă fețele obosite și palide ale celor mai mulți dintre bolnavi n-ar fi arătat clar că este vorba de altceva decât de convivii joviali ai unui ospăț vesel”. Condiția de bolnav modifică substanțial structura psihologică a individului, îl face dependent de boală, pe care o urăște, dar o cultivă ca parte a individualității. Este ceea ce fac Emanuel și toate personajele care îl înconjoară în sanatoriu, meritul lui Max Blecher fiind faptul că reușește să schițeze în linii simple, prin scene și episoade fragmentare, prin trăsături evocatoare, câteva siluete pe care avem senzația, noi, cititorii, că le cunoaștem în integralitatea personalității lor. Personajele lui Blecher țin să arate la fiecare pas că sunt persoane vii, oameni ca toți oamenii, cu păcatele lor omenești, gesturile lor de revoltă însemnând totodată și o atestare a propriei lor validități, a propriei persoane. Dau petreceri, fac dragoste, se revoltă și fac gesturi necugetate. Personajele lui Blecher, prinse între viață și moarte, nu sunt nicidecum unele resemnate. Ernest organizează petreceri, empatizează cu cei din jurul lui și intermediază, firesc, relații de dragoste. Zed se revoltă, bea și trage cu pușca, spunând: “Vedeți că am nimerit? Bolnav, dar încă om… hă…hă… iată, așa crăpat cum sunt și am dat gata un vânător…hă…hă!”.
Quitonce, cel care păstrează pentru operație, a câta oară?!, “sentimentul absolut neutru pe care îl am când beau un pahar de apă… nici curaj, nici lașitate…”, spune: “Fiecare dintre noi este un «cel ce n-a fost Cezar» deși a îndeplinit toate condițiunile pentru a fi. A conține toate elementele componente ale unui Cezar și a fi… bolnav. E forma suprem ironică a eroismului”. Iubirea dintre Emanuel și Solange este descrisă ca o iubire plină de realități simple și elementare: “Emanuel o culca lângă dânsul pe gutieră, apoi se răsucea, zdrobind-o sub apăsarea trupului și a gipsului. Acum se obișnuise cu corsetul, făcea multe mișcări pe care nu le-ar fi bănuit posibile. (…) Emanuel și Solange părăseau locul cu sufletul ostenit de frumusețe”.
Isa, răspunzând neliniștilor lui Emanuel, formulează în treacăt una din metaforele care dau și titlul romanului: “Știi ce se numește în medicină «țesut cicatrizat»? Este pielea aceea vânătă și zbârcită care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e insensibilă la frig, la cald, ori la atingeri. (…) Vezi, inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit încât s-au transformat în țesut cicatrizat“.
Frumusețea scriiturii lui Blecher este pentru mine faptul că reușește să mă facă “să văd”, să am impresia că știu personajele, cunosc Berck-ul, să trăiesc cu impresia că urmăresc un film. Iar după ultima pagină a cărții, mi-am dat seama, chiar dacă poate părea surprinzător, că nu suferința personajelor mi-a rămas în minte, ci curajul, visele și speranțele lor de viață. Nu știu dacă și Radu Jude a gândit așa, dar filmul “Inimi cicatrizate” a fost recompensat anul acesta cu Premiul special al juriului la Festivalul de Film de la Locarno. Întrebat ce l-a atras la romanul lui Blecher, Radu Jude a spus într-un interviu acordat „României libere“: “Ceea ce îmi place la toată opera lui Blecher: o viziune foarte specială asupra vieții, o sensibilitate aparte, poezia care există în textele lui; în plus, sunt impresionat de curajul și demnitatea cu care a înfruntat boala și suferința, lipsa de sentimentalism (așa cum reiese din Scrisorile lui către Geo Bogza)”.
