În octombrie 2010, actualii membri ai Delta Kappa Epsilon, frăţia de la Yale din care a făcut parte la vremea studenţiei şi George W. Bush, au mărşăluit prin spaţiile universităţii destinate studenţilor din anul întâi, scandând „Nu înseamnă da! Da înseamnă anal!” Pe pancartele lor scria „Ne plac zdrenţele de la Yale”.
16 studenţi înscrişi la cursurile universitare şi postuniversitare, bărbaţi şi femei, au avut sentimentul că administraţia universităţii a făcut prea puţin pentru a combate asemenea încălcări ale dreptului studentelor la un mediu de studiu echitabil şi lipsit de ameninţări. În martie, ei au intentat un proces federal împotriva Universităţii Yale, invocând faptul că „lipsa de acţiune în legătură cu incidente de hărţuire sexuală şi agresiune sexuală a creat un «mediu ostil»”.
Acţiunea în justiţie nu s-a oprit doar asupra incidentului cu Delta Kappa Epsilon. Plângerea menţionează că studentele din primul an erau incluse într-un clasament al atractivităţii sexuale, plus că, mai grav, universitatea nu a reacţionat de o manieră adecvată la denunţarea unor agresiuni sexuale, tentative de agresiune sexuală şi stalking. Potrivit Alexandrei Brodsky, studentă în anul trei la Yale şi una dintre cele 16 persoane care au depus plângere, studentele sunt „realmente frustrate şi dezamăgite de faptul că în repetate rânduri, Universitatea Yale nu reacţionează la acte publice şi private de hărţuire şi agresiune sexuală, fapt care…perpetuează un mediu în care aceste…acte sunt în regulă.”
Plângerea studenţilor coincide cu o anchetă federală derulată de Biroul pentru drepturile civile din cadrul Ministerului american al Educaţiei, care a anunţat că va analiza politicile Universităţii Yale de gestionare a incidentelor de hărţuire şi agresiune sexuală. Nu e o bagatelă: Yale şi alte universităţi americane primesc anual milioane de dolari de la guvernul federal – o finanţare care ar fi în pericol dacă s-ar constata că universitatea tolerează un mediu de studiu neechitabil.
În 2004 am scris un articol pentru revista New York despre propria mea experienţă: în anul trei de studii universitare la Yale, un profesor respectat mi-a făcut avansuri sexuale (infracţiunea de „hărţuire sexuală” nu intrase încă în Codul Penal). Am scris, de asemenea, despre muşamalizarea de către universitate a multor situaţii de tipul celor în care m-am aflat şi eu. Aşa că procesul intentat de studenţi nu m-a surprins.
Încercând să spun în 2004 universităţii ce mi se întâmplase în 1983, m-am lovit de aceleaşi încercări de a obstrucţiona victimele şi de a lua apărarea autorilor. Mai rău: am descoperit că universitatea şi avocaţii săi se serveau de „procedura de plângere” ca de un zid prin care protejau instituţia, autorii hărţuirilor şi chiar violurilor, deşi aceasta ar trebui să fie un mijloc de anchetă în cazuri de abuz.
Situaţia durează de două decenii. Pe măsură ce mă documentam, auzeam femeie după femeie afirmând că acelaşi profesor sau aceeaşi fraternitate s-au implicat în multiple incidente de agresiune sau hărţuire. Victimă după victimă mă implora sfâşietor să o ajut. Dar nu puteam face nimic, pentru că femeile alegeau să rămână în anonimat şi universitatea trata fiecare situaţie în parte ca pe un caz strict secret. Presupuşii autori erau liberi să predea la o altă universitate – unde şi mai multe femei tinere (în unele cazuri şi bărbaţi) urmau să le cadă pradă.
Lipsa de transparenţă este agravată şi de faptul că Universitatea Yale are o proprie poliţie a campusului, iar victimele, dacă insistă ca incidentul să fie documentat formal, sunt încurajate să îl denunţe aici. Dar victimele deseori nu înţeleg că plângerile la poliţia campusului au tendinţa de a preveni scandaluri potenţial jenante prin faptul că împiedică forţele reale de ordine – adică pe care le poţi trage la răspundere – să se implice.
Mi-au fost încredinţate relatări despre cel puţin trei presupuse agresiuni sexuale comise în ultimul deceniu de profesori sau alţi membri ai personalului academic – două dintre ele, relatate de două femei diferite, îl implicau pe acelaşi bărbat. Ştiu că o studentă s-a plâns în justiţie împotriva unui angajat, care, afirmă ea, ar fi drogat-o cu Rohypnol („drogul violului”) şi ar fi agresat‑o. Ştiu de aceste cazuri, dar nu pot să le relatez, chiar şi în acest moment critic al unei anchete formale de mult necesare, din cauza unor reguli de confidenţialitate.
Fiecare dintre aceste femei se simte lăsată singură. Ca aproape toate universităţile private din SUA, şi Yale s-a bazat pe „sfera privată” pentru a ţine sub preş aceste incidente, astfel că noile studente (şi noii studenţi) nu ştiu care profesor sau student e periculos, în care dintre fraternităţi au loc hărţuiri sau fapte mai grave sau când e indicat să ţii uşa deschisă la o discuţie cu un profesor. La fel ca Biserica Catolică, universităţile private, ca cea de la Yale, se pot folosi de ruşinea şi izolarea victimelor pentru a le priva de drepturi şi pentru a proteja autorii.
Cred însă că şi victimele au o responsabilitate. Convenţia de a consemna mărturiile presupuselor victime în spatele uşilor închise, în condiţii de anonimitate sau confidenţialitate, serveşte doar instituţiilor – de tipul universităţilor sau armatei – care intenţionează să acopere comportamentul infracţional.
Unele feministe m-au atacat pentru această poziţie, dar cifrele mă confirmă: acum 30 de ani, 30% din violurile denunţate în SUA şi Marea Britanie ajungeau în instanţă; astăzi, după trei decenii de confidenţialitate a denunţurilor, numărul a ajuns la 12% în SUA şi 6% în Marea Britanie.
Principalul motiv este că această confidenţialitate a denunţurilor de infracţiuni sexuale împiedică mass media să facă lumină în cazurile respective, inhibă memoria instituţională a recidiviştilor şi previne analiza comparată a modului în care o instanţă, universitate sau secţie de poliţie gestionează asemenea cazuri. Rezultatul este că infracţiuni grave pot fi muşamalizate – la Yale şi la orice universitate privată americană pe care am vizitat-o vreodată (universităţile publice au mai puţină libertate în a secretiza date despre infracţiuni) – sub pretextul „protecţiei victimelor”.
În prezent, se pare că există absolvenţi de Yale care îi contactează acum pe cei 16 studenţi şi le oferă propriile relatări despre agresiuni sexuale şi hărţuiri dintr-o perioadă de două decenii. Dacă ar fi ieşit în public acum mai mulţi ani, este posibil ca Yale să nu mai fi putut proteja atât de lung timp infractorii sexuali din mijlocul său.
Studenţii au dreptate: un mediu al abuzurilor sexuale îngreunează procesul de învăţare. Dar victimele – actuali studenţi sau absolvenţi – ar fi bine sfătuite să tragă adânc aer în piept, să iasă în faţă şi să-şi spună povestea cu voce tare. Doar atunci Universitatea Yale şi alte instituţii vor fi obligate să manifeste preocupare publică faţă de o problemă care persistă de generaţii.
NAOMI WOLF ESTE ACTIVIST POLITIC ŞI CRITIC SOCIAL. CEA MAI RECENTĂ CARTE A EI ESTE GIVE ME LIBERTY: „A HANDBOOK FOR AMERICAN REVOLUTIONARIES” („DAŢI-MI LIBERTATE: UN MANUAL PENTRU REVO¬LUŢIONARII AMERICANI”).COPYRIGHT: PROJECT SYNDICATE, 2011. WWW.PROJECT-SYNDICATE.ORG PODCAST (ÎN ENGLEZĂ): HTTP://MEDIA.BLUBRRY.COM/PS/MEDIA.LIB¬SYN.COM/MEDIA/PS/WOLF35.MP3
