Când oamenii sunt înnourați și nu mai reacționează la nimic, să știi că un ministru poate să-și angajeze liniștit copiii în minister sau că alt ministru poate, la fel de liniștit, să numească în fruntea unei companii strategice un fost deputat acuzat de răpire; la fel de normal va părea un ministru al Educației cu mari probleme de exprimare, normal va părea și suișul infractorilor în vârful statului – despre banalitatea asta a răului vorbea Hannah Arendt. De aici începe.
Să povestim deci un pic despre post-democrație; e știința aia spurcată în care faci praf democrația chiar cu instrumentele democrației.
Da, tot în Rusia pare să se fi upgradat: gata cu dictatorul ăla care-ți dădea pită și carne pe cartelă, acum e un ins uneori calm, alteori ferm, dar maestru în a abona poporul la populismele lui. Și nu se întâmplă doar în Est, tentațiile puterii gratuite bântuie deja prin societăți care n-au cunoscut comunismul. La un moment dat, într-o emisiune TV, Valentin Naumescu explica deruta europeană prin faptul că dispare ultima generație care-și amintește ororile războiului. Or, la noi e un pic mai grav: nu avem niciun depozit de amintiri morale și, așa cum n-am avut – cu rare excepții – disidență, uite că n-avem nici puterea să ne recunoaștem în valorile acelor excepții stinse prin pușcării. Ba mai mult, în timp ce se duc ultimii supraviețuitori de la Aiud sau de la Sighet, plătim pensii uriașe tot torționarilor. Și tăcem.
Așa cum arată acum, țara e pe muchie de cuțit – înainte mergea, mai șchiopătând, mai alergând, către Vest. Existau idei și instituții de care nimeni nu îndrăznea să se atingă, înțelegând că prioritatea istorică a României înseamnă euro-atlantism și prioritatea asta nu e negociabilă. Hai să ne uităm acum: nu criza economică ne face râncezi, ci „oportunitatea“ șobolănească a loviturii la temelie – Europa e în derută, acum e momentul să ne impunem, acum e momentul să punem mâna pe instituții. Adaugă din plin manipulare, frustrare, „mândria de a fi român“ – „tradițional“, se înțelege – și vei înțelege că doar geopolitica legitimă a celor de-afară ne mai ține pe linia de plutire.
Mie, personal, începe să-mi fie frică; sau nu, nu frică – rușine. Fiu-meu mă întreabă zilnic de ce nu plecăm din țară, oriunde – și-mi dau seama că, în pauza mare, toți copiii de-a opta doar despre asta vorbesc. Încerc să-i spun că n-are dreptate, vorbesc cu el ca un peunerist uneori, mă inflamez sau îl duc la bojdeuca lui Creangă; îi pun Enescu, să-i intre mințile-n cap – și-l mint. Da, și pe mine mă mint zilnic, încerc să nu-mi amintesc că-n ’89 eram cea mai simpatizată națiune de pe glob, ces roumains extraordinaires qui se battent pour la liberté, the first live revolution, nu plecăm acasă/morții nu ne lasă. Și n-aveam un cent datorie externă, nu eram nici coborâți din copac, știam să facem cinșpe feluri de mâncare dintr-o unghie de porc și ne luam cărți pe sub mână. Ți-amintești cum te rugau mătușile să le dai măcar pentru o săptămână „Delirul“?
Mi-e rușine că niciodată n-a fost altfel în istoria noastră – răsfoiește „Închisorile mele“, scrisorile lui Slavici, și te vei lua cu mâinile de cap. De la curvele aduse de șefii armatei în forturile de la Turtucaia – rușinoasă înfrângere – și până la neamprostia politicienilor epocii, totul e acolo și totul e ca azi. Aceeași limbariță, aceleași gâlceve, aceleași fușăreli – și musai de spus: același popor care spera altceva, părinții pentru copiii lor, copiii lor pentru copiii copiilor lor, și tot așa și tot așa, până azi, când citești ziarul.
Poate că suntem și noi ultima generație care știe ce înseamnă Volga neagră la poartă, poate că, nespunând istoria copiilor noștri, vom repeta spurcăciunea aia de istorie. Să nu crezi că-i imposibil, s-au prins că poporul ăsta e o sumă de singurătăți cât de cât confortabile și tăcute.
O să-mi spui că, sigur, încă există #rezist, #nuplecăm, #ciumaroșie etc., plus speranța în instituțiile esențiale; doar că, exact ca într-un corp mereu abuzat, organele obosesc. Justiția, Jandarmeria, serviciile, presa – cele care altădată serveau interesul public – se dau, în post-democrație, încet-încet, după aspirațiile, atitudinile, prioritățile găștii din fruntea statului, până se face acea masă critică de la care pot acționa pe față. N-am auzit să mai fie vreo Kövesi sau vreun Augustin Lazăr la Moscova, de exemplu – poate au fost cândva și au obosit sau au fost „extirpați“. Iar oponenții lui Putin au înțeles de nevoie lecția – n-au fost aruncați în dubă doar pentru că i-au desenat mustăți pe poză; sunt o sută de feluri de-a lua un pumn în cap dacă te mâncă limba.
Pe modelul rusesc atât de drag unora, o Românie de coșmar nu e aia-n care învie Ceaușescu, nici aia-n care asculți Europa Liberă sub plapumă; coșmar va fi când vei vedea o bună parte din popor și instituții servind puterea aleasă – democratic, da – ca să ne scape de UE și de NATO și de multinaționale și de străinii care, conform conspirației, ne vor colonie etc. etc.; să fim în NATO, dar nu foarte în NATO; să fim în UE, dar nu foarte în UE – de-astea n-au mai fost în România. Dacă ne-am respecta câtuși de puțin istoria, am ști că așa începe.
