Nu am nicio îndoială că Uniunea Europeană va continua să existe. Nu este de ajuns o criză, oricât de gravă ar fi ea, pentru a periclita definitiv, aruncând în aer o construcție la care lucrează aproape treizeci de state și care, cu fiecare pas pe care acestea l-au făcut, s-a consolidat.
Nu mă tem pentru Europa, fiindcă fără o Europă unită statele care o alcătuiesc pierd enorm; toate împreună și fiecare în parte. După ce secole la rând s-a visat la un spațiu comun european, s-a trecut la inaugurarea propriu-zisă a proiectului abia după ce două războaie fratricide europene, degenerate în conflicte mondiale, au demonstrat că declinul Europei va continua și mai mult dacă nu se pune la punct o soluție de coexistență nebeligerantă și reciproc profitabilă. De aceea, a te îndoi de perpetuarea UE îmi pare la fel de nechibzuit ca atunci când te îndoiești de inexistența pâinii. Una e să nu ai pâine, alta este să îi negi existența sau chiar utilitatea de principiu. Confuzia planurilor este regretabilă.
Rămâne, însă, de văzut cum va arăta Europa unită. Ultimul deceniu și jumătate a condus treptat la o restrângere a drepturilor omului și ale cetățeanului, și încă în numele prezervării libertății europene. S-a trecut la controale mai severe pe aeroporturi, cu justificarea că terorismul internațional atâta așteaptă: o breșă de exploatat pentru a-și depune „ouăle“ explozive. Exemplele nu au lipsit, din păcate, dar este corect să creezi norme după… excepții, transformând precauțiile în politici ale angoasei? Saltul tehnologic a condus la o psihoză a supravegherilor polițienești sofisticate, perma-nente, ubicue și nediscriminatorii, cuprinzând în aria lor atât pe cele mai sus-puse personalități, cât și pe ultimii anonimi. Trăim astăzi într-o atmosferă de pândă sufocantă, de la camerele de luat vederi până la fotografiile cu telefonul mobil făcute de paparazzi improvizați, te miri unde și când, și de la băncile care sunt tot mai intruzive și vor tot mai multe date, până la multiplicarea – în loc de simplificarea – formalităților fiscale (declarații, bilanțuri, autoaudituri interne și audituri, câte și mai câte).
Fantasma terifiantă a lui Big Brother, izvorâtă din mintea premonitorie a scriitorului George Orwell, a ajuns un spectacol rea-lity pe televiziuni, cu voluntari dornici de faimă națională, pen-tru a reveni însă și în laboratoarele secrete ale celor care colectează și prelucrează, zi și noapte, date despre cetățeni în numele instanțelor polițienești naționale, al celor internaționale, pentru prieteni și din partea dușmanilor potențiali.
În aceste condiții, își modifică sau nu proiectul european parametrii, redefinind și cetățenia europeană? Dar identitatea europenilor va fi definită mai mult de aceste politici de presiune asupra individului și a colectivităților sau va flutura pe mai departe fla-mura libertăților și a egalității în spiritul fraternității dintre inși și dintre națiuni? Ca europeni, vom fi prizonieri perpetui în numele unei libertăți generice?
Rămâne de văzut și cum își va rezolva Europa unită problema supraviețuirii demografice. Cu o populație îmbătrânită progresiv și aflată în scădere de natalitate, chiar dacă durata medie de viață a europeanului generic va crește, tot în impas vom fi. Soluția întineririi prin aporturi extraeuropene incompatibile, sub raport civilizațional, cu valorile tradiționale și moderne ale Europei nu pare să dea rezultat. Res-pectarea diversității în numele multiculturalismului liberal nu permite absorbții, ci se constată formarea unor enclave puternice, bastioane ale unui spirit antieuropenist, radical în manifestări și creator major de dezordini. Ce poate însemna în fața lui toleranța modernității noastre și până unde se cuvine să meargă ea?
Greu de spus, deci, și din acest punct de vedere, cum va fi Europa imediat următoare. De altfel, din motive variate, există țări care se pronunță – după exemplul Marii Britanii – pentru o părăsire a uniunii, nutrind convingerea că replierea în sine ar fi cea mai potrivită întâmpinare a provocărilor epocii. În fața marilor competitori din arena internațională, însă, doar o umbrelă puternică, întărită, consolidată demografic și ca suprafață, prin resursele puse la bătaie și prin mai multă inteligență organizatorică a vieții comune poate învinge. Dar, la urma urmei, ce înseamnă aici „a învinge“? Singura victorie ce se poate întrezări astăzi cu o marjă de realism este aceea a unei coe-ziuni mai pronunțate în jurul ideii unei Europe ca spațiu sigur, favorabil dezvoltării civilizaționale și creării de valori culturale, care să nu piardă competiția cu actorii ce își dispută întâietatea universală.
După întâlnirea de pe insula Ventotene, unde odinioară a pe-trecut timp – forțat de împrejurări – unul dintre părinții fondatori ai Europei unite, Altiero Spinelli, cancelara Germaniei, Angela Merkel, a declarat că „trebuie să garantăm o Europă mai sigură şi să trăim în conformitate cu principiile noastre“. Rămâne de văzut cum poate fi conciliată tendința de a întări siguranța în Europa cu principiile de toleranță și acceptare a diversității etnoconfesionale. În același sens a afirmat premierul Italiei, Matteo Renzi, la sfârșitul aceleiași întâlniri, dar în vederea Summit-ului de la Bratislava, programat pentru 16 septembrie, că „avem ambiţia de a scrie o nouă pagină a viitorului“. Cum va arăta ea? Noua agendă în pregătire nu poate decât fie să tergiverseze, balansând în continuare în zona mai vechilor tatonări, contrazise, din păcate, de dezvoltările din ultima jumătate de an, fie să înnoiască în mod surprinzător abordările, creând un nou elan în jurul flamurii înstelate a Europei noastre.
Chiar dacă șanse mari să se petreacă are prima opțiune, nu trebuie subestimate în niciun fel capacitățile autoînnoitoare ale Europei.
Bine ar fi fost ca, în direcția înnoirii, Bruxelles-ul și puternicii care îl susțin să fi apelat la toate țările și forțele care pot veni cu proiecte și cu inițiative valoroase, nelăsând în afara efortului comun pe nimeni; nici pe noi.
