Duminică, 27 august, mii de români din toate colțurile țării și din Diaspora au ieșit în piață ca să oprească o nouă lovitură împotriva statului de drept. Oameni care muncesc din greu, care au familii, dar care și-au rupt din timpul prețios pentru a-și îndeplini datoria civică. Nu-i plătește nimeni, o fac pentru că, fără nici un fel de patetism, își iubesc patria.
Trei zile mai târziu, domnul președinte Iohannis s-a dus la o importantă reuniune a diplomației române și i-a lăudat pe cei care, din ianuarie încoace, vor să distrugă lupta anti-corupție. În anul 2017, la 27 de ani de la căderea oficială a regimului comunist, șeful statului român a spus despre agentul ceaușist Teodor Meleșcanu că „a renăscut speranța unei abordări serioase”. Dânsul se referea la acel domn Meleșcanu care, în noiembrie 2014, a făcut tot posibilul ca românii din diaspora să nu poată vota, știind că aceștia sunt în proporție zdrobitoare împotriva lui Victor Ponta. Vorbim de același Teodor Meleșcanu care a lucrat timp de 23 de ani ca „diplomat” al regimului comunist. Același Meleșcanu care a secretizat numele pensionarilor din SIE, pentru ca opinia publică să nu poată afla dacă procurorul Victor Ponta a fost ofițer sub acoperire.
Aceste fapte ne arată, din nou, că opoziția este în stradă, pe Facebook și în câteva nuclee din presă. Aici sunt oamenii care au curaj să se bată cu PSD-ul. La Cotroceni și în Parlament, loviturile către Dragnea și ai lui sunt ca-n povestea cu ursul păcălit de vulpe: pe lângă…Wrestling, v-am mai spus: mult spectacol, strigăte asurzitoare și nici un atac care să-i doară pe pesediști. Dacă PNL și USR ar fi sprijinit logistic societatea civilă să strângă semnături pentru demiterea doamnei primar Firea și a celorlalți primari de sector, cred că în această toamnă puteam organiza referendumul prin care scoateam din București administrația pesedistă. Dar aceste partide, aflate în plin proces de răfuieli interne și incapabile să ofere niște candidați credibili, au sabotat inițiativele străzii.
Eu vreau să-i privesc în ochi pe fanii domnului Iohannis care, în iulie, îmi explicau ce inteligentă e decizia președintelui de a numi guvernul Tudose. E bine că România se îndreaptă în ritm alert spre faliment? E bine că mediul de afaceri va fi sufocat de decizia aberantă a „splitării” contului de TVA și că prețul carburanților va exploda pentru a plăti pomenile PSD? Iertați-mi limbajul dur, dar doar cei care își urăsc țara își doresc ca ea să falimenteze, pentru ca astfel numitul Iohannis să fie reales.
Nu vreau să joc rol de Casandră care prevestește dezastre, dar eu mă aștept ca președintele Iohannis să semneze fără obiecții legea prin care PSD va pune căpăstru Justiției, procurorii vor fi numiți, de facto, de către condamnatul Dragnea, iar Inspecția Judiciară va deveni noul SIPA, prin care magistrații cinstitiți vor fi urmăriți și intimidați. Mă aștept ca PSD să negocieze în secret cu Iohannis – așa cum este evident că o face de multă vreme – să-i ofere niște concesii și să-l neutralizeze. Domnul președinte vorbește cu multă pompă despre Justiție, dar nu mi se pare că, până acum, faptele sale ar fi pe măsura cuvintelor sale. De exemplu, dânsul pare să ignore complet decesul Agenției Naționale de Integritate. Poate și pentru că instituția s-a retras inexplicabil din procesul pe care-l avea cu domnia-sa.
Privesc cu îngrijorare la aceste fapte pentru că, oricâte prostii ar face PSD-ul, alegătorii au nevoie de alterantivă reală. Dacă nu o au, emigrează. Să nu ne prefacem că nu observăm că, în anul 2016, anul guvernării tehnicrate, au plecat din România 210.000 de cetățeni, cel mai mare număr din 2009 până azi. De ce? Pentru că guvernarea Cioloș, deși incomparabil diferită de regimul pesedist de jaf și haos, nu a reușit să ofere speranță. Nu a convins că aduce acea schimbare radicală pe care românii o așteaptă. A fost o guvernare călduță, care a avut grijă să nu supere PSD-ul și nu s-a atins de rețelele mafiote din administrație, companii de stat și spitale.
Eu cred că românii s-au „radicalizat” în sensul bun al acestui cuvânt: vor schimbări profunde și rapide, nu un strat nou de vopsea întins peste statul pesedizat. În anii care vin, fie vom reuși să le redăm speranța că România se poate reforma radical – în primul rând în sănătate și educație – fie vom asista la o continuă depopulare a țării.
