A trecut aproape neobservat la noi decretul preşedintelui interimar al Republicii Moldova, Mihai Ghimpu, prin care se declară ziua de 28 iunie 2010 ca ziua ocupaţiei sovietice. Un fel de comemorare a decesului libertăţii acestei părţi de lume românească. În paranteză fie spus, nu cumva ar trebui să ne păstrăm şi noi, ca sărbătoare neagră, ziua de 23 august? Decretul dlui Ghimpu a supărat teribil două categorii de inşi: tovarăşii din clica comunistă a lui Voronin şi Duma de la Moscova. Aceasta din urmă a dat şi un fel de replică, foarte promptă, care consideră acest act drept „un act planificat al unei campanii politice… o încercare directă de denaturare a istoriei mondiale…”. Iar un înalt reprezentant al Dumei, Alexei Ostrovschi, declară că preşedintele moldovean denaturează adevărul istoric. Care „adevăr istoric” o fi în mintea kaghebistă a înaltului reprezentant rus?
Se ştie cât de greu s-a obţinut recunoaşterea genocidului de la Katyn şi câte frâne au pus dezvăluirilor oficialităţile ruse chiar după ce aceasta avusese loc. Şi cât a durat până când să apară documentul propus de Beria şi semnat de Stalin prin care se ordona odioasa crimă. Se vede treaba că în vorbe puterea sovietică nu mai există, dar în fapt ea lucrează subteran, pe sub aceea, zice-se democratică, a Rusiei de azi.
Acum vreo 15 ani, cineva relata că, ajuns nu ştiu unde în Ucraina, deja o republică liberă, un cetăţean, aflând de unde vine, i-a spus că românii sunt fascişti. Las la o parte faptul că ruşii, ca şi ucrainenii, nici n-au avut de-a face cu fasciştii (cei italieni), ci cu naziştii, însă formula aceasta, dictată de propaganda sovietică, începând din anii războiului şi, probabil, până azi, a rămas în creierele spălate ale multor cetăţeni din fosta Uniune. În minţile simple ale acelor oameni s-a imprimat deliberat, de către o propagandă criminală, ideea că toţi cei care li s-au opus sovieticilor sunt fascişti. Cât despre echivalenţa dintre sovietici şi ruşi, aceasta e automată în minţile lor. Nu-i vorbă, că nici într-ale noastre nu e mai lentă. Şi, aşa cum proiectele de expansiune rusească ale lui Petru cel Mare au fost urmate cu stricteţe şi dezvoltate creator chiar de cei care au răsturnat puterea ţarilor, lucrurile se desfăşoară la fel şi după răsturnarea puterii sovietice. În fond, pentru cei din preajma Rusiei, nu are o prea mare importanţă cine conduce partea aia de lume, dacă planurile unora sunt identice cu ale celor de dinaintea lor şi dacă ele sunt la fel de agresive faţă de vecini şi, în fond, faţă de toată lumea. Parteneriatele afirmate periodic cu lumea liberă nu trebuie să ne facă să credem că ele marchează altceva decât armistiţii temporare; Rusia nu va abandona niciodată ideea de cucerire a restului lumii. Lumea e văzută de la Moscova, probabil, ca un imens Sovmond sau, dacă preferaţi, Sovworld. Modelul datează de prin anii ’50, când Sovromurile exploatau cu mult sârg România.
Dacă şi o foarte paşnică pomenire a unei nenorociri pe care înaintaşii detestaţi declarativ au provocat-o le provoacă, la rându-i, dureri de cap oficialilor de la Kremlin, vă daţi seama cât de fundamental de solidari cu puterea sovietică se simt ei. Şi ce înseamnă asta pentru restul lumii. Gestul Dumei de Stat faţă de Republica Moldova nu este unul simplu, este o reafirmare ameninţătoare că „dai în mine, dai în fabrici şi uzine”, cum se spunea pe vremea lui Ceauşescu, sintetizându-se un întreg comportament oficial faţă de aceia care îndrăzneau să crâcnească. Şi preşedintele interimar al Moldovei a crâcnit. Nu a ridicat glasul. Probabil că suma cetăţenilor dintre Prut şi Nistru nu e o naţiune, un popor cu atât mai puţin, dar câtă vreme această ficţiune istorică, Republica Moldova, se păstrează, ei au drepturile lor de a-şi comemora marile nenorociri. Care, oricât s-ar enerva fostul dictator troglodit Voronin şi clica lui, au venit mai întotdeauna de la Răsărit. Poate că administraţia românească în Basarabia, după 1918, a fost dezastruoasă, poate că funcţionarii români au furat şi au abuzat, dar asta nu se compară cu crimele sovieticilor, începând cu acea nefastă zi de 28 iunie 1940 şi continuând până în 1941, apoi reluate cu mai multă hotărâre, din 1944, când Basarabia a căzut pentru multe decenii sub jugul sovietic.
În anii gulagurilor din Rusia sovietică şi din ţările subjugate din jur, în cele din lagăr, cum tot ei îi ziceau, în momentul eliberării, deţinuţii politici erau puşi să semneze un angajament că nu vor povesti niciodată ce li s-a întâmplat acolo, în lagărul mic din care tocmai treceau în cel mare. Oare şi statele care au scăpat din strânsoarea sovietică să fi semnat un asemenea angajament? Puterea de la Moscova îl subînţelege.
Un fost general din armata regală română şi aghiotant regal, Emilian Ionescu, şi-a intitulat superb cartea de amintiri: „În uniformă pentru totdeauna”. Să creadă puterea de la Moscova, moştenitoarea celei sovietice, că aşa rămâne şi fiecare zek, eliberat, provizoriu fireşte, şi că R. Moldova nu e decât un zek mai mare? Care trebuie să poarte zeghea puşcăriei lor pentru veşnicie? Să devină, adică, puşcăria a doua natură a tuturor celor care au trecut prin lagărul sovietic?
Dar oare nu cumva ar trebui să adoptăm şi noi acea zi, că doar atunci Basarabia făcea încă parte din România, iar toţi deportaţii basarabeni în Siberia erau cetăţeni români?
