Agenda pe care o va anunța și promova anul viitor va defini întregul mandat prezidențial al lui Klaus Iohannis și de hotărârea și abilitatea președintelui de a le duce la îndeplinire va depinde succesul sau eșecul său în fruntea țării. Pentru a reuși, Iohannis va trebui, are chiar datoria să intre în conflict cu Guvernul și cu Parlamentul și cu cea mai mare parte a clasei politice.
Președintele României este instituția politică învestită cu cea mai mare legitimitate și care poartă cea mai mare încărcătură de speranță dintre toate instituțiile democratice. Au demonstrat acest lucru toate rundele de alegeri prezidențiale, care au înregistrat constant cele mai mari rate de participare. Constituția îi conferă, prin urmare, președintelui atribuții pe măsura acestei legitimități și investiții de speranță populară. Traian Băsescu a fost primul președinte care a înțeles să facă uz de aceste atribuții, ceea ce l-a adus, inevitabil, în conflict cu guvernele și majoritățile parlamentare ostile. Klaus Iohannis poate să opteze între a fi un președinte conciliant, care nu deranjează pe nimeni și un președinte care înțelege să facă uz de întreaga autoritate prezidențială pentru a promova o agendă de reforme politice și administrative necesare, ceea ce îl va aduce, inevitabil, în situația de a intra în conflict cu adversarii săi. Din acest punct de vedere, Klaus Iohannis a început prost. În discursul rostit în Parlament cu prilejul preluării mandatului președintele a definit „lucrul bine făcut” drept „consens, nu doar în declaraţii, ci şi în acţiune, cu rezultate măsurabile“. Dar președinții nu sunt regi să proclame priorități naționale care să fie însușite atât de Guvern cât și de „opoziția loială”, sunt oameni politici, care au o agendă politică și, prin urmare, au și opozanți. Singurele moduri de a avea „consens național” (un deziderat foarte drag și lui Ion Iliescu la vremea lui) sunt fie să nu faci nimic, fie să desființezi opoziția.
De fapt, statutul președintelui este un bun loc de a începe dezbaterea. În mod evident, există o tensiune constituțională între legitimitatea democratică a funcției prezidențiale și ușurința cu care președintele poate fi suspendat de Parlament, simplificată și mai mult acum, după intrarea în vigoare a modificării la legea referendumului care reduce la 30% pragul de participare la care acesta devine valid. Pentru a rezolva această tensiune, este nevoie de o modificare a Constituției care să prevină situațiile din 2007 și 2012, de la suspendările lui Traian Băsescu. În opinia noastră, această rezolvare trebuie să fie în favoarea instituției prezidențiale fie în sensul creșterii majorității parlamentare necesare suspendării la două treimi, fie în cel al declarării avizului Curții Constituționale drept obligatoriu, nu doar consultativ, fie chiar în ambele. În fond, ce altă instituție e mai competentă să decidă dacă președintele a încălcat grav Constituția decât Curtea Constituțională? Și fiindcă am amintit de criza din 2012, Iohannis trebuie să asume fie și tacit că a fost vorba de un atac masiv și grav la statul de drept și să promoveze reformele constituționale care să prevină repetarea acelui scenariu. Acest lucru presupune întărirea instituției care s-a aflat atunci sub amenințarea majorității parlamentare, Curtea Constituțională, limitarea puterii instituției care a abuzat de puterea pe care o avea, Guvernul, prin limitarea drastică a condițiilor în care executivul poate emite ordonanțe de urgență și reformarea instuției care a eșuat – de atunci și până azi – să funcționeze, adică Avocatul Poporului. Aici nu e vorba de Traian Băsescu sau de Klaus Iohannis ci de eliminarea unor amenințări clare la adresa echilibrului puterilor în stat și a sistemului de „checks and balances” inerente unui stat de drept funcțional. Acum, deși este clar că este vorba de modificări constituționale absolut necesare, crede oare domnul Iohannis că va obține acceptul entuziast al majorității pesediste și a guvernului Ponta pentru adoptarea lor prin consens? Sau că Ponta și PSD se vor bate cu ghearele și cu dinții pentru a-și păstra privilegiul de a emite ordonanțe anticonstituționale după pofta inimii lor politice? Or, în acest caz, „lucrul bine făcut” presupune o bătălie politică de un fel sau altul cu Guvernul și cu majoritatea parlamentară.
Reforma politică și administrativă sunt tot atâtea motive de război. Liberalizarea pieței politice prin modificarea legii partidelor și „debaronizarea” prin modificarea atribuțiilor și modului de alegere a primarilor și președinților de consilii județene (eventual introducerea posibilității revocării lor prin vot popular) vor stârni tot atâtea furtuni politice. Sau crede președintele Iohannis că Dragnea și armata lui de clone locale se vor preda fără luptă?
Președintele este obligat de Constituție să vegheze la buna funcționare a instituțiilor statului și să supervizeze tot ceea ce ține de siguranța națională. Din acest punct de vedere nu poate rămâne indiferent, în pofida pretenției unor Ponta sau Tăriceanu, la modul în care este guvernată țara și la modul în care guvernarea influențează mersul economiei. Introducerea accizei la carburanți și a taxei pe stâlp au afectat serios mersul economiei anul acesta și s-au dovedit prost gândite atunci când după numai șase luni guvernul a fost nevoit să o reducă pe cea din urmă. Dacă creșterea salariului minim peste limitele sustenabile și probabila introducerea de noi taxe și impozite vor afecta grav crearea de locuri de muncă și creșterea economică, președintele va trebui să ia atitudine, pentru că nu este indiferent dacă majoritatea românilor au perspectiva unui loc de muncă sau sunt lăsați la mila guvernului.
În sfârșit, în Justiție, președintele va trebui să numească un nou șef la DIICOT, și aici va trebui să decidă dacă menține nefericitul precedent creat de pactul de coabitare și să lase această numire la latitudinea lui Ponta sau va merge pe o strategie totul sau nimic în interesul Justiției cu toate riscurile implicate, inclusiv suspendarea. Deocamdată, președintele se bucură de o largă popularitate și orice tentativă de forță din partea PSD sau a lui Ponta va avea soarta suspendării din 2007, așa că nu are de ce să se teamă.
Președintele Iohannis are planuri ambițioase pentru România dar pentru ca acestea să reușească este obligat să își ducă propriile bătălii politice sângeroase, adică să devină „conflictual”. Stilul în care se poartă conflictul trebuie să difere de cel al lui Băsescu, pentru că Iohannis este mai sobru, mai reținut, mai rece și mai discret dar el trebuie purtat. Mult supraevalualtul consens politic n-a adus niciodată nimic bun, numai stagnare și corupție.
