Eșecul strângerii banilor pentru cumpărarea „Cumințeniei pământului“ scoate la iveală mai ales nepăsarea noastră; nu neputința Guvernului și nici sărăcia celor mulți sau zgârcenia celor bine situați.
Mai întâi este nepăsarea Ministerului Culturii, care nu a reușit să facă o campanie convingătoare, nu a mobilizat nici muzeele și nici presa pentru a demonstra că prețul de 11 milioane de euro pentru sculptura „Cumințenia pământului“ poate deveni o investiție pentru fiecare dintre noi. Că nu e vorba nici despre risipă, nici despre un lux inutil, ci despre felul în care ne-am putea recupera o parte de istorie, pierdută în lungii ani întunecați din perioada proletcultismului, în care Constantin Brâncuși era doar un „decadent“. Că nu este manifestarea unui patriotism de vitrină, ci o încercare de a ne aduna, împreună, poate pentru prima dată în ultimii 100 de ani, nu pentru urgența evitării unui rău, ci cu gândul la „frumos“.
„Cumințenia pământului“ nu este neapărat ceva ușor de înțeles. Filosoful Constantin Noica povestea într-un eseu apărut în anii ’70 (republicat recent de Gabriel Liiceanu) că un eminent medic autohton vedea în sculptura lui Brâncuși „o idioată mongoloidă“ și pentru a-și demonstra aserțiunea a fotografiat „o debilă senilă din regiunea de obârşie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie“. O privire mai atentă scoate însă la iveală asimetria subtilă care poate spune multe. Noica observă, de pildă, că femeia are o singură ureche, numai în partea stângă, apoi tot în partea stângă „se vede bine cum părul, această superioară expresie a animalităţii, este viguros implantat, linia de la care începe să crească fiind clar trasată“, în vreme ce, în partea dreaptă „obrazul se prelungeşte în sus, peste locul gol al urechii, şi trecerea lui în păr se face pe nesimţite, fără nici o linie de demarcaţie“. Detalii multe și aproape imperceptibile sugerează că partea stângă este „primitivă“, iar cea dreaptă „civilizată“. „Cumințenia pământului“ seamănă cu zeitățile Egiptului vechi, cu cele asiriene, cu figuri din lumea hindusă, africană, precolumbiană, cu arta oceanică a lui Gaugain, cu idolii din Cyclade și chiar cu „Gânditorul“ de la Hamangia. „Dintr-o răsuflare, imaginea «Cuminţeniei» acoperă tot globul“, după cum scria filosoful Constantin Noica.
De această universalitate a lui Brâncuși ar trebui să profităm pentru a scăpa de obsesiile dacice, de provincialismul politicii noastre, de naționalismul inutil și chiar de fricile naționale recurente, pe care unii entuziaști le-au proiectat, de pildă, într-unul dintre clipurile care îndeamnă la strângerea banilor pentru „Cumințenia pământului“.
Subscripția publică și păstrarea „Cumințeniei“ nu reprezintă o modalitate conspirată de legitimare a europenității Guvernului, așa cum încearcă unii să demonstreze, ci o oportunitate de ieșire din rușinoasa noastră pasivitate. În jurul „Cumințeniei“, România ar putea să-și reconsidere filosofia culturii publice și ar putea proiecta noi muzee ale viitorului, folosind, spre exemplu, modelul Bilbao – un oraș prea puțin cunoscut de turiști până în 1997, când a lansat Museo Guggenheim. De atunci încoace, în jur de 15 milioane de turiști l-au vizitat, iar în primii trei ani de la deschiderea sa, Primăria Bilbao a câștigat 100 de milioane de euro.
