De curând, alpinistul Horia Colibășanu s-a întors dintr-o nouă expediție în Himalaya, pe Manaslu, unul dintre cei mai periculoși munți din lume, realizată împreună cu partenerul său, slovacul Peter Hamor.
Manaslu (8.156 metri) este considerat unul dintre cei mai periculoși munți de peste 8.000 de metri din lume, având o rată de mortalitate de 9,9%, de trei ori mai ridicată decât pe Everest (8.848 m), cel mai înalt și promovat munte din lume.
El e alpinistul cu cele mai multe vârfuri de 8.000 de metri atinse din România – șapte –, printre care se numără K2 (8.611 m), Annapurna (8.091 m) și Dhaulagiri (8.167 m), aflate în Top 5 vârfuri de 8.000 de metri mortale din lume. Colibășanu este alpinist pur, el cățărându-se fără oxigen artificial (în butelii) și fără șerpași/ghizi de altitudine (experți care ghidează clienți, cară echipamentul, echipează traseul și preiau riscuri), deoarece, spune el, „în zilele noastre, după șase decenii de ascensiuni reușite ale celor mai înalți munți ai lumii, doar stilul în care urci mai poate aduce valoare“.
Înainte de a pleca, Horia Colibășanu spunea că această ascensiune este ceva cu totul special pentru el. „După o reușită pe ruta clasică în 2006, mă voi întoarce acolo pentru a încerca ascensiunea muntelui pe o rută nouă, în premieră mondială. Reușita este echivalentă cu o medalie de aur la olimpiadă și, deși am încercat același lucru fără succes anul trecut, știu că asemenea realizare este departe de a fi la îndemână și a reuși din prima încercare.“ Când l-am întrebat dacă a avut emoții răspunsul a fost: „Respectă întru totul zicala unui mare alpinist, Albert Mummery, care spunea că dacă nu te trezești noaptea speriat de ascensiunea ce vrei s-o faci, înseamnă că nu țintești suficient de sus“. Ei bine, el a avut emoții, a țintit și a și reușit, chiar dacă la întoarcere a declarat că „a fost cea mai extenuantă ascensiune“. Cine este alpinistul Horia Colibășanu, de meserie medic stomatolog în Timișoara, ce-l motivează să urce pe cei mai înalți munți din lume fără oxigen și fără șerpași, în interviul de mai jos.
De ce se spune că muntele este întotdeauna imprevizibil? La ce se referă mai exact această vorbă?
Mircea Colibășanu: Muntele este un loc unde lucrurile sunt mai puțin controlate de om și mai mult în voia naturii. De aceea și este atât de frumos, dar frumusețea vine cu riscuri. În munții înalți, chiar și în Carpați, nu există garanție că ești totalmente în siguranță. Anul trecut, pe Everest, tabăra de bază, care era considerată inexpugnabilă, total sigură, a fost lovită de o avalanșă provocată de cutremur și au fost zeci de morți. E ca și cum ar fi o alunecare de teren în Timișoara, unde e totul plat. Greu de imaginat!
Cum depășești momentele dificile, ce te impulsionează să mergi mai departe chiar și atunci când te afli la capătul puterilor?
M.C.: De obicei, nu ajung la capătul puterilor. În Himalaya nu există Salvamont sau ambulanță să te ia dacă nu mai poți, așa cum e la orice competiție sportivă. Trebuie să păstrezi o rezervă, pentru cazul în care se întâmplă să fie foarte greu sau foarte frig, ori prea periculos. Cu excepția ultimei, merg mai departe pentru că știu că pot duce destul de mult, că am experiența anilor precedenți și știu greutățile depășite pentru a ajunge atât de aproape de vârf. Interesant e atunci când încerci să depășești ceea ce ai făcut până atunci, așa cum am făcut anul acesta, alegând o rută nouă pe un vârf de peste 8.000 de metri, Manaslu. Acolo s-au adunat toată munca de 15 ani, sacrificiile și nereușitele. Condimentate cu un pic de încăpățânare și orgoliu. Și, nu în ultimul rând, existența tuturor celor care își doresc să reușești și te-au susținut o viață întreagă sau doar o expediție, dar trăiesc odată cu tine fiecare pas pe vârf.
Care este motorul acestor dorințe greu de înțeles pentru foarte mulți oameni? Ține de necesitatea de a-ți testa propriile limite, de ambiție, de senzații care numai acolo pot fi trăite?
M.C.: Motorul acestor dorințe, cred, este foarte dificil de înțeles de către cei mai mulți oameni. Poate suna arogant, dar așa este. M-am cam lăsat păgubaș în a încerca să găsesc o explicație pentru toată lumea. Sunt unii care înțeleg din două vorbe, alții care nu pricep nici după o oră de discuție și concluzionează: „ăsta e cam nebun“. În general, puțini dintre noi am înțeles „Luceafărul“ atunci în școală. Eu am ajuns să îl înțeleg abia după câțiva ani de alpinism. Viața te învață, dacă ajungi să o trăiești și spiritual, nu doar vegetativ. Un prieten, absolvent de filozofie, m-a liniștit, spunându-mi că pentru a explica moțivația trebuie să explic ce simt acolo, iar pentru asta ar trebui să-i dau interlocutorului sufletul meu. Mai dau câte puțin celor care merită, dar cum poți să explici culorile unui orb? În general, oamenilor care merg pe munte și celor care ating performanțe în domeniul lor, indiferent care este acela, business, știință sau sport, nu prea
e nevoie să le desenez.
Ai avut momente în care ți-ai spus că dacă scapi cu viață nu te mai întorci niciodată pe munte?
M.C.: Nu, nu mi-am spus asta, pentru că atunci când se întâmplă așa ceva ești concentrat cum să te salvezi și cum să-ți salvezi colegii. Ce mi-am zis a fost că atunci când nu voi mai putea găsi sponsori voi renunța, pentru că înseamnă că nu mai sunt performant și nu mai am ce căuta acolo.
Cât de importantă este echipa, partenerul de escaladă?
M.C.: Echipa e cea mai importantă. Ca și în viață. Îți pui viața în mâinile cuiva și el și-o pune pe a lui. Cu adevărat, la capătul celălalt al corzii e viața partenerului tău, și o ții în mână. Cred că asta spune tot.
Crezi că ai un înger păzitor care te-a ajutat să învingi muntele sau, mai bine spus, care te-a scăpat în situații grele?
M.C.: Nu am argumente științifice pentru a infirma această teorie, dar prin Himalaya e mai trendy un tip burtos și simpatic numit Budha. El nu are personaje cu aripi în subordine, de fapt nu are cam pe nimeni în subordine. Dar mai sunt și zeitățile hinduse, dintre care știu sigur că una are trompă în loc de nas. Lor li se aduc ofrande și întrebând ce le place, mi s-a spus simplu: „Ce ne place și nouă“. Așa că în fiecare an o ciocolată, o bere, orez și portocale merg pe un altar construit de noi din pietre pentru a ruga spiritele muntelui să ne permită a-l urca.
În cât timp se pregătește o expediție de o asemenea anvergură?
M.C.: Expedițiile mi le pregătesc cam un an. De când mă întorc, în iunie, și până plec din nou, în martie. Partea mai intensă e iarna, iar ultimele două luni e destul de greu pentru că totul se aglomerează: cabinet, sponsori, antrenamente, prezentări și interviuri. Dar asta e, toată natura renaște primăvara, și atunci e și cel mai bun sezon de urcat în Himalaya!
Atunci când ai abandonat o ascensiune, care a fost momentul ce a condus la așa ceva?
M.C.: Nu au fost prea multe, dar printre motive s-au aflat probleme ale partenerilor mei (căderi și fracturi, degerături), condiții nefavorabile (vânt prea puternic sau risc de avalanșe). Și prostia, o dată, când am greșit la orientare, m-am luat după alții și am ajuns pe alt vârf decât cel pe care trebuia. Iar apoi, eram prea obosit să mai încerc o dată.
Spune-ne și nouă, oameni sedentari pe care ne apucă vertijul numai când ne uităm în sus spre un biet munte de vreo 2.000 de metri, ce senzație ai când ajungi la… unul de trei, patru ori mai înalt, când cucerești un vârf? Te simți invincibil, răsufli ușurat că ai scăpat cu bine, ești mândru că l-ai învins, că ai sfidat legile vieții…
M.C.: Nu știu de unde e legenda asta… poate de la Superman sau Spiderman. Eu simt exact opusul. Ești obosit, distrus fizic, total expus pentru că ești în unul dintre cele mai periculoase locuri de pe Terra. Îți faci pozele de vârf în care vei admira mai târziu peisajul și îți iei tălpășița rapid, ca un muritor intrus ce ar putea fii prins în orice moment pe tărâmul zeilor.
Ce fel de om este Horia Colibășanu pe munte și cum este el acasă, în Timișoara?
M.C.: Aș zice că tot două mâini și două picioare are. Încerc să îmi fac treaba cât mai bine, să mă bucur de fiecare zi și să mă culc seara obosit din cauză că am avut un antrenament bun în ziua aceea. Doar de la 7.000 de metri în sus se întâmplă ceva, e o adaptare pe care am avut-o de la început și care s-a perfecționat cu timpul, și pot funcționa mult mai bine decât un om obișnuit. Suntem puțini în clubul acesta, ne cunoaștem toți și, extrapolând, la întoarcerea din Himalaya, în avion, în cazul unei depresurizări la 9.000 de metri, în timp ce toți s-ar repezi să-și pună măștile de oxigen, Peter, partenerul meu, și cu mine am continua să discutăm liniștiți, iar el ar mai și întreba dacă nu se poate fuma, de vreme ce e un geam deschis.
În ce fel ți-a schimbat viața această alegere a ta de a „călători“ pe munte, de a escalada culmi inaccesibile? Te-a făcut mai puternic, mai bogat sufletește, ți-a lărgit orizontul cunoașterii, ți-a adus un plus de ce anume?
M.C.: În mod sigur am devenit mai puternic, fizic și psihic. Nu am mai acceptat limitările din viața de zi cu zi știind că pe munte am realizat lucruri mult mai dificile și mai riscante. Am trăit multe întâmplări pe care alții le-ar crede luate din cărți, am cunoscut oameni incredibili, am legat prietenii, am cunoscut culturi, am făcut greșeli, am căzut și m-am ridicat. Am trăit în fiecare două luni de expediție cât alții poate nu reușesc într-o viață. M-am convins de bucuria lucrurilor simple după ce m-am mirat de fericirea oamenilor care trăiesc cu un dolar pe zi. Am devenit un călător căruia nu i se cere să nu mai plece, ci este rugat să îi ia și pe alții cu el. Într-o lume grăbită, materialistă și stresată, mi-am găsit împlinirea în unul dintre puținele colțuri de lume unde poți avea o aventură adevărată.
