Copilăria nu mai e trendy. Fetiţe de 10 ani pe tocuri cui, cu părul vopsit, machiate gros, cu gene false, cu unghii date cu ojă, purtând rochii provocatoare, cu decoltee adânci, spate gol, fuste despicate… – „o adevărată epidemie”, se plângea recent, în Le Nouvel Observateur, o tânără profesoară din Paris.
Curtea şcolii se umple de aceste şcolăriţe deghizate în femei fatale, care discută vioi despre relaţii cu băieţii. Fetiţa care nu a avut încă nici un iubit riscă să fie exclusă, deci multe inventează istorii de sex pentru a fi admise în grupul „cool”. Evident, rezultatele lor şcolare sunt tot mai slabe. Presa franceză apreciază că, în comparaţie cu alte ţări, ca de exemplu Marea Britanie sau SUA, în Franţa fenomenul hipersexualizării copiilor se prezintă într-o fază incipientă.
Dar în România, care este situaţia? Fenomenul există desigur, nici nu se putea altfel, date fiind aviditatea cu care românii copiază tot ce e prost în Occident, precum şi dominanta subculturală a marii majorităţi a persoanelor cu bani de la noi. Dar trebuie discernământ pentru a delimita corect hipersexualizarea copiilor de alte aspecte ale tailandizării societăţii noastre postdecembriste (exploatarea sexuală a minorilor, de exemplu), deşi în numeroase cazuri frontiera nu e uşor de trasat.
Aş adăuga, desigur, că bunul simţ trebuie să ne călăuzească mereu în evaluarea noastră. De pildă, bunica merge la o cununie şi, pentru aceasta, îşi dă unghiile cu ojă, iar „maimuţa” de 3 anişori întinde şi ea lăbuţa. Nu cred că pozna celor două contează drept caz de hipersexualizare. Dar dacă aceeaşi maimuţică de 3 ani este înscrisă de părinţi la cursurile de fotomodel şi nu lipseşte de la concursurile de mini-miss, datele problemei sunt cu totul altele.
Pe dimensiunea economică, PROFITUL reprezintă cuvântul-cheie. La raioanele de copii, oferta este foarte apreciată: încălţăminte cu toc înalt începând cu vârsta de 4 ani, sutiene ampliforme de la 7 ani, chiloţei tanga, costume de baie din două piese începând cu 3 ani, îmbrăcăminte cu design vizând seducţia, set de jucărie pentru dans la bară (cuprinzând bara propriu-zisă, jartiera cu care „artista” rămâne la sfârşitul numărului de striptease şi mai multe DVD-uri cu dansuri lascive), parfumuri pentru copii, creme de faţă şi de corp, inclusiv creme de prevenire a îmbătrânirii pielii (!?), vopsele de păr, truse de machiaj, poşete, bijuterii, accesorii… Pentru copiii de la 6 ani în sus, saloanele de frumuseţe specializate oferă o gamă variată de servicii: epilare integrală, manichiură, masaj, coafură, machiaj. În Anglia, la un asemenea salon de frumuseţe i s-au făcut unei fetiţe de 8 ani mai multe serii de injecţii cu botox. Toate acestea costă – şi nu puţin! Rezultă faptul că avem de-a face cu un fenomen al societăţii de consum, clientela fiind alcătuită din persoane cu bani. Producătorii au de câştigat de pe urma extinderii clientelei feminine către noi categorii de vârstă, iar firmele de publicitate includ în brandurile lor fotografii şocante, memorabile, de fetiţe femme fatale pentru că „sex sells”.
Pe dimensiunea istorică, s-a remarcat că în evul mediu fetele erau căsătorite la instalarea pubertăţii, fapt care s-a menţinut în unele regiuni – inclusiv în România – până la începutul secolului al XX-lea. Speranţa de viaţă în Evul Mediu nu depăşea 25-30 de ani, vârstă până la care cuplul trebuia să aibă copii mărişori. Hipersexualizarea copiilor are azi cu totul alte resorturi, dar, în forma sa actuală, putem identifica fenomenul în epoci trecute. De exemplu, I.L. Caragiale ni-l prezintă pe Ionel Popescu, care, la 8 anişori, era îmbrăcat „ca maior de roşiori, în uniforma de mare ţinută” şi care, spre încântarea şi mândria mamei sale, fuma „ca un om mare”. Vestitul Goe apare îmbrăcat în costum de „mariner”, cu biletul de tren înfipt în panglica pălăriei, „ca bărbaţii”. Goe şi Ionel au rămas ca prototipuri pentru proasta educaţie din familiile cu multe pretenţii şi puţină cultură. Dimensiunea socială evidenţiază ambiţia părinţilor de a folosi imaginea copiilor pentru a se poziţiona cât mai avantajos în ierarhia socială, precum şi, adeseori, parvenitismul.
Psihologi, psihiatri şi psihanalişti au lansat tot felul de idei şi teorii. Astfel, hipersexualizarea ar fi, în esenţă, descoperirea şi afirmarea de către fetiţe a identităţii lor sexuale. Dintotdeauna, pe ascuns, fetiţele se rujau şi probau pantofii cu toc ai mamelor, deci nimic nou sub soare.
O altă teorie îi are în vedere pe părinţi şi reliefează substratul compensatoriu: părinţii vor ca odraslele lor să realizeze visele pe care ei nu le-au putut împlini. Gospodina vrea ca fiica ei să defileze la parada modei. Tatăl frustrat îl duce la 4 ani pe băieţel la arte marţiale şi îi cumpără tone de jucării ultrasofisticate (arme, maşini, motociclete) pentru ca micuţul să devină şvarţenegherul care el, tatăl, nu a putut fi niciodată. Dacă la 16 ani fiul bâţâie că nu are permis de conducere auto, tatăl se făleşte că măcar un şumaher tot a scos din el.
O a treia teorie observă că moda maturizării forţate a fetiţelor este dublată de moda infantilizării femeilor, copilul-păpuşă şi femeia-păpuşă (copilul-obiect şi femeia-obiect) constituind expresii ale desconsiderării femeii şi familiei în societatea contemporană.
Dar cel mai important lucru, pe această dimensiune psihologică, este faptul că toţi specialiştii subliniază caracterul nociv al erotizării precoce, punând în evidenţă consecinţele deosebit de periculoase. LĂSAŢI COPIII SĂ FIE COPII! Aceasta este concluzia specialiştilor.
În fine, dimensiunea culturală vine cu o multitudine de aspecte de interes major. Un punct de plecare al răului este identificat în carenţele serioase ale educaţiei părinţilor. În societatea noastră manelizată acest aspect este deosebit de grav. Copiii văd aceleaşi programe de televiziune ca şi părinţii. Adrian Minune, Vali Vijelie, Florin Salam, Shakira, Rihanna etc. sunt idolii părinţilor şi, în egală măsură, ai copiilor. Pentru a-şi ferici părinţii, fetiţa de grădiniţă va roti din buric aidoma Shakirei sau va dansa mimând masturbarea, ca Rihanna.
Îmi amintesc oroarea pe care mi‑a produs-o un moment muzical de pe TVR1, protagoniştii fiind o cântăreaţă trecută prin viaţă (40 de ani) şi un băieţel frumuşel, eutrofic, de vreo 12 ani. Piesa „Je t’aime” a Laurei Fabian este foarte specială, ca să nu spunem altfel. Homosexualitate (lesbianism), vampirism (sau crimă pasională?), reminiscenţele unei copilării incestuoase – cam acestea sunt coordonatele patimii sfâşietoare, dezlănţuite sub privirea lui Satan. Tanti de 40 de ani şi micuţul de 12 ani formau un duet ciudat, adăugând textului conotaţii pedofile. Ca şi cum nu ar fi fost de-ajuns, ce credeţi că tocmai am descoperit pe Youtube? Acelaşi cântec interpretat de acelaşi copilandru, dar în duet cu… Mihai Trăistariu. Copilul acela ştie ce face şi ce i se întâmplă? CNA nu aude, nu vede.
În loc de concluzii, trei scurte întrebări. Putem proteja copiii de influenţele nocive ale universului hipererotizat în care ne petrecem cu toţii existenţa? În Franţa se discută interzicerea concursurilor de mini-miss şi adoptarea unei Carte a Drepturilor Copilului. Vor fi aceste măsuri suficiente? Ce ar fi de făcut în România? 
Ruxandra Paul este doctorand şi bursieră a Departamentului de Ştiinţe Politice la Universitatea Harvard
