La Teatrul Mic a avut loc o reprezentatie a celebrei piese gogoliene Jucatorii, pusa in scena de teatrul Al. Davilla din Pitesti, in regia artistica a lui Mihai Lungeanu.
In general Gogol poate fi jucat oricum, fiindca polisemantismul creatiei sale se preteaza la orice abordare. Aceasta insa nu are cum sa scuze superficialitatea, lipsa de forta si ritm. Un Gogol jucat bine este ca un Caragiale interpretat fara greseala. Cu alte cuvinte, nu are cum sa plictiseasca si tine treaz interesul spectatorului de la un capat la altul al piesei. Cand incepi insa sa te uiti la ceas, cand te intrebi cat mai e pana se termina piesa, atunci, sigur, ceva nu este in regula. Nu pot sa spun ca pe durata acestei puneri in scena a Jucatorilor m-am uitat neaparat la ceas, dar nici nu am intrat in vibratie cu spectacolul.
Cine nu cunoaste parabola inselatorului inselat? De aceea, nici nu are cum sa fie surprins. Iharev, un trisor de profesie, nimereste intr-un targusor din imensa Rusie, unde vrea sa-i insele pe alti musterii pentru a face rost de bani. Numai ca isi va afla nasul. Niste pierde-vara ca el se dovedesc mai abili si reusesc sa-i ia toti banii. Dar nu la simplul joc de carti, ci inscenand o intreaga masinatiune in a carei capcana eroul nostru, desi versat, cade. Evolutia piesei gogoliene este plina de surprize si din acest motiv abordarea ei regizorala si actoriceasca au datoria sa fie, la randul lor, imprevizibile. Nu e vorba de originalitate cu orice pret, ci de a redescoperi spiritul inventiv, burlesc, grotesc si, nu in ultimul rand, mistic gogolian, care, tocmai dintr-o asemenea contopire a contrariilor a dat nastere unor opere devenite reper fundamental in istoria literaturii universale. Totusi, mizanscena propusa de teatrul pitestean se afla parca mereu in urma textului, ilustrandu-l dealtminteri destul de corect, dar fara a-l emotiona pe acela care cunoaste piesa si se asteapta aproape tot timpul la explozie din partea actorilor. Coborarea in final a unui fel de zeita compusa din beculete luminate, muza escrocului careia el i se inchinase, vrea sa rupa cumva orizontala de pana atunci a spectacolului, dar cu prea putin succes.
Se poate spune ca am avut de-a face cu un Gogol de Pitesti – care, evident, nu e totuna cu tuica de Pitesti – un Gogol reprodus onest, asa cum elevii invata o lectie mai mult sau mai putin papagaliceste, dar fara sa aspire nici pe departe la autenticitatea maestrului. Acestea sunt riscurile cand te legi de cei mari.
