Discursul transparent al lui Basescu, comunicarea directa au adus elemente noi in dosarul ostaticilor, chiar daca unii ii zic show mediatic. Geoana, primul nemultumit de dezvaluiri, vrea mai multe amanunte, desi stie bine ce se poate spune si ce nu intr-un asemenea caz (chiar si ce s-a negociat in schimb). Caz care reclama cenzurarea cu buna stiinta a unor informatii, pentru ca nu-l vedem pe Basescu imbrobodit de Servicii.
Mult timp ne-am zis ca Hayssam doar daca este nebun putea sa puna la cale o rapire. Iata, s-a adeverit ca asa a fost. Acum pe Omar nu-l mai cunoaste nimeni, doar cel mult „din vedere”, desi s-a stiut de ani de zile de rambursarile ilegale de TVA catre duzina de firme ale lui Hayssam, de evaziunea fiscala, de stergerea de datorii, de bancruta frauduloasa si chiar de terorism (dar nu s-a miscat un deget). Acum vrem sa stim absolut toate amanuntele legate de eliberarea rapitilor. Nu s-o fi putand spune ce tari au participat la salvarea ostaticilor si nici cat a costat actiunea, poate nici conditiile eliberarii jurnalistilor. Mai sunt si secrete legate de ancheta judiciara. Daca n-ar periclita viata altora, i-ar fi fost greu lui Basescu, direct cum este, sa spuna si ce s-a oferit la schimb? Si noi am stiut mai mult, aveam si noi un ziar de vandut, dar am rezistat tentatiei de a vehicula informatii care ar fi periclitat mersul negocierilor, iar, mai nou, soarta altor fiinte umane.
Unii mai persista inca in a afla amanunte despre implicarea jurnalistilor in organizarea rapirii, desi Basescu a afirmat, raspicat, ca nu exista asemenea probe. Cum isi imagineaza ca ziaristii au plecat intr-o astfel de zona cu gandul ca vor fi rapiti si nu dintr-un impuls gazetaresc?
Colegi binevoitori din presa, chiar dupa declaratiile lui Basescu, se tot intreaba daca ziaristii au plecat in Irak pentru a sustine interesele cuplului Hayssam-Munaf si daca jurnalistii au primit bani pentru aceasta. Ovidiu spune – si-l credem – ca nici inainte de plecare, nici dupa Munaf nu i-a cerut nimic din ceea ce ar insemna „sustinerea intereselor”. Irakiano-americanul s-a ocupat de transport si cazare, masa asigurandu-si-o fiecare (cumparau alimente de la magazin si mancau in camera de hotel). Ovidiu a plecat in deplasare cu diurna redactiei, de 500 de dolari. De unde stiu analistii ca Hayssam le-a promis o suma de bani ziaristilor?
Unii sunt inca dezamagiti ca scenariul lor, in care cel putin unul dintre ziaristi a fost complice la propria rapire, nu s-a adeverit. Altii ii trag inainte cu inventia ca Ovidiu ar avea legaturi cu anumite servicii de informatii ori ca statea bine mersi in camera de hotel in vreme ce ceilalti erau rapiti.
Doar Gica Contra asteapta inca declaratii incandescente si nu accepta si pace golurile din expunerea lui Basescu. Nu va accepta nici ipoteza sinceritatii celor trei jurnalisti. Vrea si numele sirienilor care ne-ar fi ajutat sa-i eliberam pe ostatici. Dar lui Gica Contra nimic nu-i place. Nici macar expresia bucuriei revenirii acasa dupa calvarul prin care au trecut. Chiar nu aveau motiv sa se bucure? Sa fi aparut la Otopeni cu sacii in cap?
Daca ziaristii rapiti nu dau raspunsuri la o serie de intrebari, o fac cu buna stiinta, pentru siguranta altora. Stiu ei ceva.
Cheia pentru alde Gica Contra sta si in fraza rostita de Basescu despre conditiile de schimb care „nu implica doar statul roman”. Atat s-a considerat de la bun inceput ca se poate spune. Mai exista semne de intrebare, dar sa rastalmacim fiecare cuvant inseamna ca suntem pricinosi. Este o curiozitate morbida. Chiar si ca intrebare ni se pare absurda si cinica formularea: „De ce in acel moment al ultimatumului nu au fost executati?”. „Spusele lui Mile, ca ziaristii sunt liberi, nu pot fi puse la indoiala” – mai afirma Gica Contra de la inaltimea sa.
Cei trei jurnalisti nu si-au pregatit impecabil calatoria (sintagma „profund dispret” este exagerata). Dar nici sa faci transmisii din tarcul Armatei, ca stii sigur ca ziaristii au fost eliberati, nu mai este presa. Protectia este relativa. In fond, in Irak a fost atacat chiar si seful Diviziei de tancuri. Putem conchide ca apelul la rationalitate – mai ales intr-o situatie exceptionala – a fost prost inteles. In prima criza serioasa pe care Romania si-o rezolva aproape singura.
