In sud si in vest Romania are frontiere. La rasarit, ea continua o vreme prin intinderi de ape delimitate din bazinul Marii Negre. In rest, la nord si inspre est, tara are o granita. Poate diferenta este prea subtila si deci greu de sesizat, dar la noi o frontiera nu e totuna cu o granita, macar fiindca primul cuvant are o origine neolatina, venind dinspre frantuzescul frontière, in timp ce al doilea are la baza un cuvant slav, care in rusa suna exact cum l-am preluat noi. Imprejurari istorice fac, din nefericire, ca achizitiile din rusa universalizate rapid sa fie, adeseori, sumbre. Succesul tehnologic si neologic pe care il marcheaza cuvantul robot (de la rusescul rabotai – "a lucra") ramane oarecum izolat, cu nota lui pozitiva, in raport cu nomenklatura (stabii partidului unic rosu), cu gulagul (de la acronimul desemnand lumea lagarelor sovietice) si cu altele asemenea, conotate negativ pana la refuz.
Nu este de mirare ca pentru romani si Romania, o frontiera nu este totuna cu granita. In timp ce frontiera ne desparte de ceilalti, granita trage brutal o linie intre noi si… tot noi. Asa au vrut tarii din vremea lui Petru cel Mare, asa a facut "tatucul" Alexandru I in vremea pacii de la Bucuresti petrecuta in vremea imparatului Napoleon I (in 1812) si asa a izbutit Stalin, in vara anului 1940. Cu gandul la Imperiul Roman si la replierile lui pe linia Dunarii, poti confunda fara riscuri frontiera sudica a Romaniei actuale cu limesul stramosilor vorbitori de latina, caci fluviul desparte o lume sud-slava de neolatinii din Carpati, Subcarpati si campiile aferente. Dar granita e numai una: cea care ii desparte pe romanii de aici de romanii de dincolo.
Sa fiu iertat pentru aceste precizari filologice pe care politicienii si analistii straini le pot cu usurinta nevinovata trece cu vederea. Incarcatura istorica din spatele acestor sinonime relative nu se lasa insa neglijata fara a se razbuna pe prezent. Iata, fiindca de doi ani incoace granita a devenit si o limita – temporara, nu ma indoiesc – a UE, lumea crede ca poate folosi si in privinta ei limbajul universalist al documentelor europene, socotind-o frontiera. si chiar poate fi astfel, daca marii diplomati din generatia actuala vor admite ca zidul Berlinului a fost o frontiera, si nu o granita. Dar ma indoiesc ca o vor face, ignorand acel ceva care o transforma intr-o realitate mult diferita.
Ii da mana astazi Poloniei sa observe, prin intermediul unui inalt demnitar al sau, ca "… cele doua tari (Romania si Moldova) ar trebui sa continue discutiile privind statutul granitei lor comune", pentru ca, "in opinia noastra, ajungerea la o solutie legala cu caracter obligatoriu in aceasta privinta ar face mult bine in construirea si promovarea unei imagini pozitive a Romaniei in UE. Ar ajuta, de asemenea, in crearea unei fructuoase relatii bilaterale cu Moldova".
Daca insa, parasind pentru o clipa obligatiile stricte ale adresarilor protocolare, s-ar aminti diplomatului respectiv tragedia de la Katin, recucerirea libertatii tarii cu arma in mana, la sfarsitul primului razboi mondial, si – inca si mai dinainte – manoperele napoleoniene pe harta leseasca si cele doua sfartecari ale Republicii nobiliare de catre hraparetele puteri ale veacului iluminist, am sentimentul ca, dintr-o data, amenitatea si maniera culanta de a trata chestiunea granitei dovedite de acesta ar genera o rigidizare a coloanei vertebrale.
Dintr-o data, cuvintele presedintelui Romaniei, dupa care "consideram inutila semnarea unui tratat de frontiera care sa faca din seful statului roman un partener al lui Ribbentrop si Molotov", ar deveni perfect inteligibile, cred, la nivelul cancelariei polone, iar diferentele dintre frontiere si granite si-ar vadi fara efort relevanta.
