Un plic voluminos cu 12 programe electorale imi burduseste cutia postala. Din cauza lui da pe dinafara un alt plic, in care mi se explica procedura de vot electronic introdusa o data cu acest scrutin in tot departamentul 92 din vestul Parisului. Un al treilea plic contine noua mea carte electorala, alte doua ma invita la mitinguri "decisive". Afisierele chioscului de ziare etaleaza noi coperte de reviste, cu aceleasi chipuri pe care le vad de mai bine de doua luni, lipite acum si pe panourile de la sectia de votare de peste drum. Posturile de radio vorbesc aproape numai despre alegeri, iar cele de televiziune cronometreaza cuminti interventiile acelorasi candidati. Insistenta, nervozitate – campania electorala pare sa fi ajuns la autosaturatie. si totusi, patru francezi din zece inca nu s-au hotarat cu cine sa voteze duminica in primul tur. Scrutinul a devenit treptat o supralicitare paralizanta. Franta e la rascruce, se simte o importanta schimbare de generatie. Chirac nu a mai intrat in competitie, alti doi veterani, de la extremele spectrului politic, sunt la ultima lor incercare, dupa care vor iesi din scena. Vin in fata noi ambitiosi, Nicolas Sarkozy, Ségolène Royal sau FranIois Bayrou, si brutali si tandri, si seducatori si severi cu acest electorat asupra caruia nu mai au efect vechile retete electorale. Fiecare in felul sau promite cate o "ruptura", fiecare repeta ca Franta e pe marginea prapastiei. Ei insisi, cei din fruntea competitiei, se afla deja acolo fiindca s-au rupt de tutorii lor politici, de doctrina partidului sau de stratagemele previzibile. Ambitia personala afisata ostentativ este deja o parte din programul lor electoral. Pentru restul, lucreaza echipe performante si complexe, adevarate masini de fabricat idei, riposte si initiative, mai cu seama cand au si fost pusi bani multi la bataie, cum e cazul partidului UMP al lui Sarkozy.
Mai toate programele sunt corectate din mers, in functie de reactia publicului. Ai spune ca alegerile au devenit o colectie de oferte à la carte. Dar ideile sunt cu adevarat importante, viata catorva milioane de oameni va depinde maine de aplicarea sau neaplicarea lor, si nu doar pana la viitoarele alegeri. Iau aproape la intamplare cateva de la stanga: reabilitarea valorii muncii, valorificarea micilor intreprinderi, garantarea coeziunii nationale, reformarea statului, construirea unei Uniuni Europene care sa se opuna delocalizarilor… dupa care trec la dreapta: mai multa atentie acordata muncii, cresterea puterii de cumparare, garantarea unor noi protectii de securitate sociala, reformarea institutiilor statale care sa devina puternice si impartiale, un nou viitor pentru generatiile viitoare, o noua Uniune Europeana si o revenire a Frantei pe scena internationala etc. Indiferent de culoarea lor politica, programele electorale nu au cum sa ignore nici situatia somajului, nici uriasa datorie publica, nici faptul ca patronii isi iau fabricile si le muta in China sau in Romania, nici infruntarile cu politia sau spargerile din cartierele sarace ale oraselor, unde o intreaga generatie de copii de imigranti devine pepiniera viitorului integrism religios sau a terorismului, nici inegalitatile strigatoare la cer si asa mai departe. E drept ca difera mult remediile propuse, dar diagnosticul este in general acelasi.
As vota pentru majoritatea propunerilor din toate programele. Mi se par, impreuna, un adevarat program de viitor nu numai pentru Franta, dar si pentru oricare alt regim democratic, confruntat cu aceleasi probleme interne si cu instabilitatea internationala actuala. Dar cine sa stie cate vor fi puse in practica si cu ce bani?! Iar pe terenul celor mai generoase promisiuni nu putea sa nu apara si candidatul care nu promite aproape nimic decat strangerea curelei, incepand chiar cu reducerea fastului de functionare a Palatului Elysée. E centristul Bayrou, el solicita un soi de vot de uniune nationala, si de la dreapta, si de la stanga, ca sa se termine odata cu "sistemul". Are el anvergura lui De Gaulle, caruia ii reusise o asemenea manevra intr-o Franta si atunci polarizata? Mai degraba nu. Iar alegatorul, care se uita la toate, o gaseste pe Ségolène prea vaga si in continuare prea socialista. Tot el se teme de inclinatia dictatoriala a energicului Sarkozy, care promite ca totul va deveni cu el posibil, de moliciunile metodei Bayrou, de brutalitatea xenofoba a lui Le Pen, de impetuozitatea distructiva a altermondialistului José Bové sau de utopismul celor doi candidati trotkisti. Suprinzatoare totusi aceasta Franta care mentine in primul tur doi trotkisti si o comunista! Unul dintre ei, simpaticul postas Besancenot, isi revendica in numele Ligii Comuniste Revolutionare "dreptul la utopie"; in speranta ca electoratul mai are inca dorinta sa amendeze abuzurile capitalismului si imperialismului. Ele exista, iar Franta, cu un potential jacobin mereu activ, pare in permanenta gata sa ridice baricade si sa desfiinteze noile privilegii. Dar pentru acel "drept" nu as mai vota. Am mai ramas cativa care am vazut cum functioneaza! z
Dinu Flamand este scriitor si publicist stabilit la Paris
