Cu numai trei săptămâni înainte de primul scrutin electoral, nici unul dintre principalii candidaţi la preşedinţia Franţei nu pare să aibă o agendă solidă pentru rezolvarea uneia dintre cele mai presante probleme – situaţia economică a ţării.
Cele mai recente date economice ale Franţei par să arate o imagine dacă nu îmbucurătoare, atunci cel puţin relaxantă pentru liderii ţării: cu o săptămână în urmă, guvernul a ridicat prog-noza pentru creşterea economică din acest an de la 0,5% la 0,7%, iar în timp ce multe alte state din Europa prevăd pentru acest an o recesiune, mediul de afaceri din Franţa este optimist în privinţa evitării unei reintrări în criză, după cum relatează cotidianul american The Wall Street Journal.
Însă adeseori statisticile înşală, iar în acest caz analiştii prestigioasei publicaţii The Economist sunt de părere că, deşi pe termen scurt indicatorii Franţei sunt pozitivi, Hexagonul se confruntă pe termen lung cu un şir de probleme pe care clasa politică pare, deocamdată, decisă să le ignore.
Franţa nu a mai înregistrat un excedent bugetar din 1974, iar datoriile publice au atins anul trecut 90% din Produsul Intern Brut şi continuă să crească – deficitul curent nominal fiind, de altfel, cel mai ridicat din întreaga Uniune Europeană. Totodată, cheltuielile publice însumează 56% din PIB – mai mult decât în oricare alt stat al zonei euro. De asemenea, nu numai rata şomajului este îngrijorătoare (9,4% la finele anului trecut), dar şi faptul că aceasta se menţine de aproape 30 de ani la peste 7% o problemă cronică, la care nici un guvern nu a reuşit să găsească o soluţie, şi care, conform The Economist, a dus la crearea unei pături sociale lipsite de perspectivă şi predispusă la criminalitate în banlieu-urile din jurul oraşelor mari.
Şi mai gravă este însă pierderea competitivităţii; dacă în anul 2000 costurile muncii erau în Franţa cu 8% mai mici decât în Germania, astăzi ele au devenit cu 10% mai mari decât cele ale principalului partener (dar şi concurent) economic din Europa. În timp ce exporturile Germaniei au continuat să crească şi în timpul crizei, cele ale Franţei stagnează. Când agenţia de rating Standard & Poor’s a scăzut, la începutul acestui an, ratingul de ţară al Franţei, elitele politice de la Paris au considerat acest lucru un afront, nu un avertisment; astăzi, însă, se fac auzite din ce în ce mai multe voci care îşi fac publică indignarea. Un lider economic francez, citat de The Economist, este de părere că „adevăratul risc pentru zona euro nu mai este Grecia, ci Franţa” – iar reputatul analist Nicolas Baverez este convins că „Franţa va fi centrul următorului şoc din zona euro”.
Populismul a înlocuit realismul
Cu toate acestea, atât actualul preşedinte Nicolas Sarkozy, cât şi principalul său rival în cursa pentru Ppalatul Elysée, socialistul Francois Hollande, nu par dornici să înceapă reformele necesare. În timp ce campania lui Sarkozy s-a axat – cel puţin înaintea atacurilor teroriste de la Toulouse – pe declaraţii fie protecţioniste, fie populiste, printre care s-au numărat ameninţarea cu părăsirea spaţiului Schengen şi atacuri împotriva imigranţilor, Hollande promite să crească numărul bugetarilor, să reducă vârsta de pensionare şi să impună un impozit de 75% pentru cei cu venituri de peste un milion de euro. Iar partea proastă este, conform The Economist, că „cei doi candidaţi ar putea chiar să creadă în ceea ce spun – ceea ce ar putea avea, în cazul unei victorii a lui Hollande, care conduce în sondaje, consecinţe dramatice”, şi anume un exod rapid al investitorilor din pieţele financiare ale Franţei.
Conform The Economist, acest lucru nu este absolut improbabil: atât timp cât populaţia se complace „să trăiască cu această contradicţie naţională – să profite de avantajele globalizării, denunţând totodată sistemul care le-a creat”, considerându-se o victimă a competiţiei mondiale, şi nu un câştigător al acesteia, politicienii îşi vor putea continua discursurile anticapitaliste fără să fie penalizaţi de alegători. Pieţele financiare ar putea fi, însă, mai puţin îngăduitoare.
