5.9 C
București
marți, 5 martie 2024
AcasăSpecialFrancofilia, capăt de acuzare în procesele comuniste

Francofilia, capăt de acuzare în procesele comuniste

În curând va fi lansat un emoţionant roman de memorii al uneia dintre cele mai strălucitoare traducătoare care i-a tălmăcit în limba română pe cei mai mari scriitori portughezi: Micaela Ghiţescu. În volumul său „Între uitare şi memorie”, autoarea povesteşte, printre altele, despre anii de detenţie comunistă, ea fiind arestată în adolescenţă pentru vina de a fi fost elevă a Liceului Francez din Bucureşti.


Micaela Ghiţescu s-a născut pe 18 iulie 1931, la Bucureşti. Este fiica Mariei Eliza (născută Papacostea), licenţiată în litere, şi a lui Constantin Ghiţescu, medic chirurg. În adolescenţă a fost arestată în cadrul celebrului „lot francez”, format din eleve şi profesoare de la Liceul Francez. A ispăşit o condamnare politică de trei ani (1952-1955). Şi-a luat licenţa în filologie la Universitatea din Bucureşti în 1957; interzicându-i-se să profeseze în învăţământ, a fost, succesiv, muncitor calificat, traducător tehnic, documentarist într-un institut de cercetări farmaceutice, apoi redactor principal la Biblioteca Centrală Pedagogică. Din 2003 este redactor-şef al publicaţiei Memoria – revista gândirii arestate. A fost membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor şi preşedintele secţiei de traduceri a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. A publicat peste 80 de volume de traduceri din limbile portugheză, spaniolă, franceză, germană şi engleză, pentru care a fost răsplătită cu numeroase premii şi distincţii de către Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, USR, Socie tatea Limbii Portugheze din Lisabona, Institutul Camões, Institutul Brazilia – România.

Printre autorii traduşi se numără Fernão Mendes Pinto, Eça de Queiroz, Fernando Pessoa, Fernando Namora, Dinis Machado, Urbano Tavares Rodrigues, António Lobo Antunes, Rui Zink, Lidia Jorge, Erico Verissimo, Antonio Olinto etc. A tradus în limba portugheză din literatura română, a scris prefeţe, studii şi comunicări ştiinţifice.

Este cavaler al Ordinului Naţional „Serviciul credincios” şi ofiţer al ordinelor braziliene „Rio Branco” şi „Cruzeiro do Sul”.

În cartea „Între uitare şi memorie”, apărută la Editura Humanitas, Colecţia Memorii/Jurnale, autoarea prezintă Bucureştiul interbelic ca pe un oraş pe deplin racordat la valorile occidentale, un spaţiu cosmopolit, modern, în care copiii învăţau de mici în casă limba franceză şi în care cordonul ombilical ce îi lega pe intelectualii români de cultura Europei nu fusese încă în mod brutal tăiat.

Iată un fragment pe deplin lămuritor, dar care te umple în acelaşi timp de o imensă tristeţe la gândul că acea lume a dispărut definitiv:

„Generaţiile mai tinere nu ştiu – nu au de unde să ştie – în ce măsură viaţa noastră intelectuală şi spirituală, înainte de a fi cufundată în comunism şi izolată în felul acesta de valorile occidentale, era îndreptată, dintre toate ţările Europei, în primul rând către Franţa. Din cei câţiva ani de copilărie «interbelică» petrecuţi într-o familie medie fără rădăcini «aristocratice» sau averi moştenite, mi-amintesc că acasă se vorbea curent limba franceză, ea fiindu-ne inculcată şi nouă, copiilor, odată cu germana, aproape ca o limbă maternă. Literatura franceză clasică şi contemporană, chiar ultimele romane apărute la Paris, ca şi Revue des Deux Mondes, se aflau pe rafturile bibliotecii din casă. Mama era abonată la Marie Claire şi Modes & Travaux, tata îşi comanda cărţile de specialitate direct prin sucursala bucureşteană a editurii Masson din Paris şi instrumentarul din cabinet prin sucursala firmei franceze Collin. Cărţile noastre de copii (cărţile din La Bibliothèque rose cu romanele Contesei de Ségur, aventurile lui Jules Verne, dar şi «Gulliver» şi «Don Quichotte» în traducere franceză) ni se cumpărau de la librăria Cartea Românească de pe bulevardul Elisabeta.

Profesoara noastră de franceză de la „Carmen Sylva”, Smaranda Chéhata (pe care o numeam, pe scurt, Madame), ne insuflase o dragoste profundă pentru Franţa – a cărei istorie şi literatură le cunoşteam uneori mai bine decât istoria şi literatura noastră – şi pentru Paris (ale cărui monumente ne erau atât de familiare încât, atunci când am ajuns în Franţa, după vreo patru decenii, mă miram că nu le găseam aliniate unul după altul, ca în imaginaţia şi în visurile mele…).

În paralel cu şcoala românească, am urmat şi cursurile Liceului Francez de pe lângă Institutul Francez de Înalte Studii. Erau aşa-numitele cursuri practice, de două sau trei ori pe săptămână, după-amiaza. Liceul Francez funcţiona în actualul local al Consulatului American, pe str. Nicolae Filipescu, colţ cu str. Batiştei. Pe atunci uşa de intrare era încadrată de glicine, motiv pentru care clădirea era numită de noi la maison aux glycines. Institutul Francez şi frecventata sa bibliotecă se aflau în acelaşi sediu ca şi astăzi, pe bd. Dacia.

Directorul Liceului Francez era profesorul Marcel Fontaine, venit în România în timpul Primului Război Mondial ca tânăr ofiţer în cadrul misiunii generalului Berthelot; luase parte la bătălia de la Mărăşeşti şi se ataşase de camarazii de arme români. Îşi amintea cât erau de modeşti românii: nu cereau decât să li se dea bocanci (probabil erau încălţaţi cu opinci) şi pâine; câtă vreme soldaţii francezi pretindeau vin şi ciocolată! După război, în virtutea amintirilor care îl legau de ţara noastră, obţinuse să revină în România, de astă dată ca profesor, membru al misiunii universitare franceze. În această calitate a funcţionat mai întâi la Turnu Severin, unde s-a căsătorit cu o româncă, iar apoi la Bucureşti, ca director, cum am spus, al Liceului Francez.

Profesorul Fontaine, apropiat de noi, întotdeauna binedispus şi spiritual, ne inspira totodată un imens respect pentru modul cum ne preda, educându-ne în acelaşi timp: mi-amintesc că, de câte ori îl întrebam ceva, nu răspundea direct, ci recurgea la enciclopedii şi dicţionare, învăţându-ne astfel şi pe noi să le mânuim şi insuflându-ne simţul probităţii şi al rigorii. Neavând copii, atât el cât şi doamna Fontaine se ataşaseră de noi şi organizau diferite manifestări care ne încântau: serbări de 11 Noiembrie (Ziua Armistiţiului după Primul Război Mondial), 14 Iulie (Ziua Naţională a Franţei), Sfântul Nicolae (pe care am avut «onoarea»să-l întruchipez), puneam în scenă spectacole de teatru (scene din Molière, de exemplu memorabila «scenă a sonetului» din Mizantropul, în care am interpretat rolul lui Alceste).

De asemenea, am făcut o excursie în Bucegi. Într-o seară ne-am oprit cu toţii, vreo zece eleve, Madame, doamna Jeniţa Ghiga, profesoară de muzică, şi profesorul Fontaine la vila din Buşteni a romancierului Cezar Petrescu – fratele doamnei Chéhata -, care ne-a găzduit şi hrănit ca un adevărat boier moldovean. Mi-amintesc că am primit de la el romanul său cel mai cunoscut, „Întunecare”, cu o dedicaţie premonitorie pentru puştoaica de 15 ani care eram: «Pentru M.G., această carte mai neagră chiar decât viaţa, care nici ea nu e roză». Şi încă mi se pare că îi văd, aşezaţi în faţa câte unui pahar cu vin, pe scriitor şi pe domnul Fontaine, într-un lung conciliabul…

La Liceul Francez se organizau şi audiţii muzicale, după discuri, cum se obişnuia pe atunci; de exemplu, o memorabilă audiţie a operei «Pelléas et Mélisande» de Debussy, despre care am toate motivele să cred că ne-a fost prezentată de către însuşi Roland Barthes, care, înainte de a deveni celebrul eseist şi semiotician, fusese bibliotecar la Institutul Francez şi apoi ataşat cultural la Legaţia Franţei din Bucureşti (pe atunci, numele lui nu îmi spunea nimic). Mai târziu, când a început degringolada şi Institutul a fost închis, cred că tot Roland Barthes ne-a chemat ca să ne ofere din volumele pe care nu puteau (sau nu voiau) să le evacueze: mai posed şi astăzi un La Fontaine şi un Rousseau din acel lot de cărţi.

Între timp, peste ţara noastră se adunau norii negri ai «războiului de cincizeci de ani», cum a spus cineva. Fiindcă în 1948 s-a produs cataclismul: Regele fusese alungat, părinţii noştri erau din ce în ce mai derutaţi şi descurajaţi, Institutul Francez şi, implicit, Liceul Francez, oaza noastră, şi-au închis porţile, iar profesorii francezi au fost expulzaţi. “

Despre arestarea, ancheta şi anii de detenţie la care au fost supuse elevele Liceului Francez din Bucureşti puteţi citi în volumul „Între uitare şi memorie” al Micaelei Ghiţescu, volum ce va fi lansat pe 25 septembrie, la ora 18.30, la Librăria Humanitas Kretzulescu în prezenţa autoarei.  

Cele mai citite

Premierul Ciolacu vede tot coaliția PSD-PNL la guvernare și în 2025

Premierul Marcel Ciolacu a declarat luni seară că prin formarea coaliţiei PSD-PNL s-a asigurat stabilitate politică şi că, în acest moment, nu vede altă...

Un nou acord UE continuă măsurile de reducere voluntară a consumului de gaze naturale încă un an

Miniștrii Energiei au ajuns la un acord politic pe marginea propunerii Comisiei Europene pentru o Recomandare a Consiliului de continuare a măsurilor de reducere...

Dmitri Medvedev afirmă că nu vor fi discuții de pace cu Kievul

Dmitri Medvedev, vicepreședintele Consiliului de Securitate de la Moscova, a declarat luni într-un discurs belicos ținut în fața unei hărți cu Ucraina împărțită între...
Ultima oră
Pe aceeași temă