Atât dictator, cât şi propriul său bufon de curte, colonelul Muammar Gaddafi a fost unul dintre cei mai enigmatici lideri din lume. El a fost cunoscut atât pentru brutalitatea sa, cât şi pentru stilul său excentric şi ridicol, relatează Spiegel.
Există dictatori care sfidează anecdotele, duc vieţi birocratice şi nu arată niciodată ceea ce se află în spatele persoanei publice. Şi a existat Muammar Gaddafi, colonelul care s-a născut în 1942 printre beduini.
Cine vrea să-l descrie pe Gaddafi, ar putea începe cu una dintre apariţiile sale televizate în timpul căreia a fost afectat de o flatulenţă într-atât de puternică, încât unul dintre reporteri a declarat mai târziu că cei care se aflau în spatele camerelor s-au speriat, iar asistenţii lui Gaddafi au aprins tămâie. „Liderul revoluţionar libian are o problemă digestivă incontrolabilă?”, a întrebat atunci cotidianul german „Bild”.
Este neclar dacă emisiile digestive au fost sau nu o provocare. Însă astfel de comportamente deveniseră pentru Gaddafi ceva obişnuit. În timpul unui summit al Ligii Arabe, în faţa camerelor de filmat, Gaddafi a ales să se ducă la baie în loc să intre în sala de conferinţe, pentru a arăta cât preţuieşte astfel de întâlniri.
Excentric şi fără milă
Şi mai exista nevoia sa inepuizabilă de a comunica. Una dintre cele mai faimoase „crize de exprimare” a venit sub forma filosofiei sale politice, „Cartea Verde”, care, practic, a reprezentat Constituţia pentru statul libian. El a scris cu multă seriozitate: „Femeile sunt femele iar bărbaţii sunt masculi. Conform ginecologilor, femeile au menstruaţie în fiecare lună, în timp ce bărbaţii nu suferă de menstruaţie în timpul lunii”. El a încheiat paragraful cu „Finalul declaraţiei ginecologice!”.
Este uşor să-l descriem pe Gaddafi-excentricul. În acelaşi timp, ar fi o mare greşeală dacă l-am considera pe Gaddafi nimic altceva decât un excentric. Pentru mai mult de 6 milioane dintre libieni, el a fost bărbatul care i-a subjugat în fiecare zi, timp de mai bine de 4 decenii.
După luni de zile în care ţara a fost scotocită, Gaddafi a fost capturat în apropierea oraşului său natal, Sirte. Consiliul Naţional de Tranziţie a confirmat moartea sa. Nu mai există nici o îndoială că puterea va fi transferată definitiv în Libia, iar teama de mercenari şi de activităţile teroriste nu mai există în rândul populaţiei.
Zeci de mii de libieni au dispărut în zecile de ani ai regimului tiranic al lui Gaddafi, răpiţi şi ucişi de către forţele de securitate. De multe ori, în cadrul „Instanţelor Judecătoreşti Populare”, acuzaţii nu aveau acces la avocaţi şi erau închişi timp de mulţi ani fără să-şi poată vedea rudele. Judecata avea loc în spatele uşilor închise, iar acuzaţii nu aveau voie să declare nimic.
Cei care luptau pentru drepturile omului îşi riscau viaţa în timpul regimului său. Mulţi dintre ei erau torturaţi cu şocuri electrice. Fiul lui Gaddafi, Sailf al-Islam, era la curent cu aceste practici şi a promis o amplă anchetă, însă nu se cunoaşte nici un caz în Libia în care vreo persoană să fi fost acuzată de astfel de practici.
Însă nu doar libienii au suferit de pe urma regimului tiranic libian. 270 de persoane au fost ucise în urma exploziei unui avion deasupra oraşului scoţian Lockerbie în 1988. Acesta a fost cel mai mare, însă nu singurul atac terorist ordonat de către tiranul libian, care a preluat puterea la vârsta de 27 de ani în 1969, după ce l-a detronat pe regele Idris printr-o lovitură de stat. În 1986, discoteca La Belle din Berlin a fost bombardată şi au existat nenumărate asasinate şi tentative de lovituri de stat în ţările africane.
De la un fenomen care-i inspiră pe ceilalţi la un despot care a fost pedepsit
În această primăvară, Gaddafi a ameninţat că-i va vâna pe rebeli „din casă în casă” şi-i va ucide. Ameninţarea a dus la aprobarea intervenţiei militare în Libia de către Naţiunile Unite în luna martie.
Gaddafi a fost un conducător cu standarde bizare şi era singura persoană din Libia care ştia toate răspunsurile. Însă a fost şi un factor important în peisajul politic internaţional. Când a ajuns la putere în Libia, arabii se refereau la el ca la „micul Nasser”, deoarece, precum marele lider din Cairo, el a vrut să unească toată lumea arabă. Pan-Arabismul a fost principala sa preocupare timp de foarte mulţi ani, până când a renunţat la ideea de a realiza „Statele Unite ale Africii”.
În 1970 a început să dezvolte ideile pe care le-a notat în „Cartea Verde”. El a proclamat „cea de-a treia teorie universală” aflată între socialism şi capitalism şi etichetând Libia ca fiind „republica maselor”. El a oferit o soluţie pentru conflictul din Orientul Mijlociu: crearea statului „Isratin”, o combinaţie între Israel şi Palestina. În acelaşi timp, Gaddafi a finanţat grupările pe care el le-a numit „anti-imperialiste”, dar pe care majoritatea statelor lumii le priveau ca pe niste grupări teroriste: IRA, grupările radicale palestiniene şi mişcarea anti-Apartheid din Africa de Sud.
Gaddafi a trimis criminali peste tot în lume, iar asta a dus la escaladarea confruntărilor cu SUA. Ca răspuns la atacul libian din La Belle în Berlin, o discotecă frecventată de americani, preşedintele SUA, Ronald Reagan, a autorizat bombardarea cartierului general al lui Gaddafi, care abia a reuşit să scape cu viaţă. De asemenea, Gaddafi a demarat un program nuclear secret şi a făcut experimente cu gaz otrăvitor. Şi cum devenise un paria prin excelenţă, au existat puţine ţări unde şi-ar fi putut instala cortul beduin.
„Schimbarea la faţă” a liderului libian
În anul 2000, el a oferit asistenţă în eliberarea ostaticilor europeni din Filipine. După scurt timp de la atacurile teroriste de la 11 septembrie 2001, el a plătit daune legate de atacul de la Lockerbie şi de alte crime. De asemenea, a renunţat la programele libiene de construire a armelor de distrugere în masă. După toate probabilităţile, a fost motivat de frica de a nu-şi vedea numele stând imediat sub cel al lui Saddam Hussein pe lista dictatorilor care trebuie înlăturaţi în războiul anti-terorist.
În acelaşi timp, comunitatea internaţională a reluat legăturile cu Muammar Gaddafi. Relaţiile de afaceri au fost restabilite, iar SUA erau mulţumite de serviciile secrete libiene care le ajutau în eforturile de monitorizare a activităţilor teroriştilor islamişti. Mulţi lideri europeni l-au vizitat oficial pe Gaddafi.
Cu toate acestea, relaţiile internaţionale încordate au persistat. În 2009, Gaddafi a vorbit în faţa Adunării Generale a ONU şi a criticat Consiliul de Securitate, spunând că ar trebui numit „Consiliul Terorii”. În 2010, el a declarat Jihhad-ul împotriva Elveţiei. Însă în Libia nu s-a schimbat nimic. Aşa-zisa „schimbare la faţă” nu s-a aplicat decât în cazul politicii externe. Acoliţii lui Gaddafi au continuat să tortureze şi să ucidă mii de libieni.
Iar Colonelul (nimeni nu avea voie să aibă un grad mai înalt) ar fi continuat, probabil, să conducă Libia nestingherit până ar fi murit de bătrâneţe. Situaţia s-a schimbat în momentul în care opoziţia libiană s-a întors împotriva dictatorului, inspirată de revoltele din Tunisia şi Egipt. Gaddafi a luptat cu înverşunare pentru mai mult de o jumătate de an, afirmând inclusiv faptul că rebelii se află sub influenţa drogurilor livrate de al-Qaida. Însă asta nu l-a ajutat cu nimic. Rebelii au cucerit Tripoli, iar după câteva săptămâni l-au capturat şi l-au ucis pe dictatorul libian.
Care este moştenirea lăsată de Gaddafi? În urma lui a rămas o ţară care ar fi putut fi bogată, dar nu este. Instituţiile pe care le-a creat nu au stabilitate internă. Totul a fost orientat în jurul său şi al ideologiei sale. Libienii înşişi l-au învins. Libertatea poate exista, însă trebuie construită.
