Când am vorbit prima dată cu Tereza Vâlcan despre pasiunea ei pentru biciclete, aceasta era abia la început în ale pedalatului. Acum, la câţiva ani după, vorbeşte despre ”bicle” şi ”datul cu bicla” aproape fără să respire. Cum un interviu cu ea ar fi fost ceva mult prea greu… am decis să o las să vă povestească cum a prins drag de acest hobby.
Sunt o persoană foarte activă şi îmi place să îmi petrec timpul liber practicând sporturi, călătorind sau implicându-mă în diverse proiecte. Un mountaibike mi s-a părut potrivit pentru ceea ce îmi doream la vremea respectivă: o modalitate de a „evada” din oraş, a respira aer curat, lăsa stresul în urmă şi a mă încărca cu energie pozitivă. În special pentru oameni care muncesc din greu şi nu reuşesc să menţină întotdeauna echilibrul între viaţa personală şi cea profesională, activităţile sportive precum mersul cu bicicleta, alergatul sau înotul, sunt metode excelente de a „arde” stresul şi a se încărca pozitiv.
Ulterior, mi-am cumparat şi o bicicletă de oraş şi am început să vin cu ea la birou, în special în zilele de vineri, când aveam ţinută casual la birou, în corporaţie. Pe vremea aceea, cu numai 2-3 ani în urmă, oamenii mă credeau nebună să înfrunt traficul şi aglomeraţia din oraş pe bicicletă. Şi era într-adevăr un sport extrem, mai periculos chiar decât mersul cu bicicleta pe munte. Lipsa bunului simţ în traffic este încă o problemă, dar pot spune că şoferii s-au obişnuit în mare parte să fie atenţi la biciclişti prin oraş.
Ceea ce a început ca doar un hobby, o activitate menită să mă relaxeze şi să mă menţină în formă, s-a transformat fără să îmi dau seama într-o adevărată pasiune şi un stil de viaţă. Mersul cu bicicleta crează dependenţă. Este o activitate asociată cu lucruri pozitive în viaţă, are un impact benefic asupra minţii şi a corpului. Recomand biciclismul pentru o minte sănătoasă într-un corp sănătos (mens sana in corpore sano). Pe mine, spre exemplu, mersul cu bicicleta mă binedispune. De multe ori, e mai bun ca o cafea de dimineaţă. În drum spre serviciu, îmi iau doza de energie din pedalat. Îmi place să practic ciclism de şosea sau MTB pentru ca este un antrenament fantastic pentru puterea minţii. Cât de rapid poţi să pedalezi, câţi kilometri poţi să parcurgi, cât de bine poţi înfrunta obstacolele – toate acestea ţin în primul rând de capacitatea de a ne învinge limitările ce ţin de noi înşine (sau poate convinge). Antrenamentul de biking poate fi dureros şi extenuant, însă te ajuta să îţi depăşeşti limitele. Aceleaşi principii se aplică şi în business – să dai mai mult, să poţi mai mult, să dai un randament mai bun. Concentrarea necesară pe bicicletă, mai ales în cadrul unei competiţii, mă ajută foarte mult să imi „antrenez” mintea pentru business. Atunci când merg cu bicicleta, am o mulţime de idei şi inspiraţie.
În plus, am cunoscut o mulţime de oameni deosebiţi în această comunitate a bicicliştilor, care împărtăşesc aceeaşi pasiune ca mine. Persoane precum George Hari, surorile Oana şi Andreea de la Velobello şi mulţi alţii care reuşesc să îi inspire pe alţii să adopte acest stil de viaţă sănătos. Comunitatea de biciclişti se dezvoltă într-un ritm extraordinar de rapid. Criza a avut un impact pozitiv, la nivel internaţional, asupra dezvoltării acestei tendinţe. În România, am simţit acest lucru: oamenii se reîntorc la lucrurile de bază şi îşi doresc o viaţă mai echilibrată, caută metode alternative de transport, au grijă de sănătatea lor. Iar una din cele mai simple şi practice soluţii este tocmai bicicleta. Sunt convinsă că bicicleta poate schimba viaţa şi în special, perspectiva cu care vezi lucrurile. Pentru mine, a funcţionat şi a declansat o serie de schimbări profunde în abordarea mea.
Cred că la o vreme, cu toţii încercăm să facem lucruri în viaţă care înseamnă ceva mai mult, care au un impact pozitiv asupra celor din preajmă sau chiar asupra societăţii. Mersul cu bicicleta şi promovarea sa ca stil de viaţă, împreună cu toate avantajele legate de această activitate, este lucrul care mă pasionează cu adevărat. Aş vrea să împărtăşesc acest entuziasm cu alţii, să îi motivezi să meargă cu bicicleta – pentru că niciodata nu este prea tarziu. Nu cred ca am auzit vreodată de cineva nefericit să meargă cu bicicleta. Prin urmare, mă implic pentru că sunt un „true believer” în impactul pozitiv pe care mersul cu bicicleta îl poate avea atât în viaţa fiecăruia dintre noi, precum şi asupra oraşului şi comunităţii în care trăim (mai puţin traffic, poluare).
Implicarea mea în revista MBIKE, singura publicaţie de profil care se adresează pasionaţilor mersului cu bicicleta, a venit ca un pas natural pentru mine şi este platforma de comunicare prin care încerc să creez awareness asupra acestei tendinţe şi să aduc informaţii educative despre biciclism. MBIKE este o publicaţie glossy, de calitate, care apare lunar şi este distribuită în întreaga ţară prin magazinele de presă şi cele de biciclete. În curând, relansăm şi site-ul, www.mbike.ro, în care o să avem informaţii despre evenimente de biking, comunitate, articole informative despre cum să îţi alegi bicicleta, nutriţie, antrenament şamd. Suntem cea mai bună sursă de informaţie şi inspiraţie pentru actualii şi viitorii biciclişti din România. Am mare încredere în potenţialul de dezvoltare al acestei reviste şi a domeniului în sine. Nişa bicicliştilor este din ce în ce mai mare şi mai importantă, cuprinzând oameni din întreaga ţară care merg cu bicicleta, care duc o viaţă dinamică şi îşi doresc mai mult. Fiind în contact permanent cu aceştia, vom dezvolta şi o serie de evenimente pentru biciclişti şi bineînţeles, le sprijinim pe cele déjà existente. În ceea ce priveşte biciclistul urban, sperăm că în câţiva ani acesta să se dezvolte precum în multe alte capitale şi oraşe din lume, însă necesită sprijinul autorităţilor şi a domeniului privat. Deja o serie de companii au început să investească în această zonă, realizând potenţialul comunităţii de biciclişti.
Bicicletele Terezei
O bicicletă de oraş, foarte solidă şi practică, cu un design frumos şi cu baterie solară pentru faruri, marca Van Moof . Bicicleta de oraş este importantă pentru transportul urban în ceea ce priveşte confortul şi siguranţa. O utilizez aproape în fiecare zi pentru a merge la serviciu, la întâlniri de afaceri sau rendez-vous cu prietenii.
Un mountainbike full suspension, foarte bine dotată şi accesorizată, marca IDEAL, model VSR Pro. Bicicleta aceasta a fost alături de mine la competiţii pe munte şi m-a ajutat nespus de mult să performez. Mi-este tare dragă pentru că am trăit clipe grele şi totodată fericite alături de ea. Am început să particip la competiţii de mountaibike începând din acest an, îmi place foarte mult, însă trebuie mult antrenament neîntrerupt pentru a ieşi pe poziţii de clasament bune.
O cursieră pentru şosea, tot marca IDEAL, pe care o folosesc în special pentru antrenament şi în casă (montată pe un trainer indoor).
George Hari Popescu
Când ai învăţat să mergi pe bicicletă? când ai avut prima ta bicicletă? Îţi mai aminteşti contextul în care ai primit-o?
George Hari Popescu: Pe bicicletă am învăţat să merg singur, când eram prin şcoala generală. Eram la ţară, acolo unde-mi petreceam vacanţele de vară. Îmi amintesc şi acum varul cules de pe garduri şi căzăturile pe betonul din curte. După primele încercări, am îndrăznit să merg pe trotuarul din faţa casei, atent la camioanele care treceau prin faţa casei bunicilor. Evident, încercările le făceam pe bicicleta Pegas a bunicului, în perioadele când el era la câmp sau când îşi făcea siesta.
Prima bicicletă „pe bune” a fost un Pegas pliabil (adică se „rupea” la mijloc), cumpărat de mama drept recompensă că am intrat la liceu. Am pedalat la el şi la oraş şi la ţară, am mers pe distanţe lungi în vacanţele de vară, între satele apropiate unde stăteau bunicii. În paralel, am „călărit” şi Tohanul bunicului, adică a doua lui bicicletă, cea pe care o ţinea la păstrare pentru ocazii deosebite. Se vede treaba că Pegasul lui antic nu mă mai satisfăcea, mai ales că era prăfuit de la drumurile bunicului la câmp şi înapoi.
Când te-am cunoscut eu nu ştiam să fi avut o bicicletă sau să fii atât de pasionat de ciclism amator. De unde această pasiune?
G.H.P: Am redescoperit pasiunea asta în Bucureşti când am văzut cât de greu se merge cu mijloacele de transport în comun. Era perioada când 336 făcea 45 de minute de la Eroilor la Cotroceni, când metroul era arhiplin la orice oră, când erau greve peste greve la RATB. Am dat o raită cu iubita mea la Cora şi ne-am luat două bicle chinezeşti asamblate la noi în ţară. I-am dat 10 lei tipului de la raionul de bicle să ne asambleze utilajele pe loc şi am luat-o pe benzile de ghidaj (supranumite „piste”) spre centru. Am ajuns nevătămaţi şi ne-am gîndit să continuăm practica asta.
Eşti unul dintre puţinii care s-au aventurat să circule cu bicicleta prin Bucureşti înainte să apară celebrele piste. Te simţeai în siguranţă? Acum e mai bine cu pistele existente?
G.H.P: Erau câteva „piste” când am început să pedalez în Bucureşti. Le pun între ghilimele pentru că ele nu respectă nici un standard de pistă acceptat în Europa, sunt considerate „benzi de ghidaj”. Practic, sunt nişte ghidaje inutile, din moment ce sunt mereu ocupate de maşini, pietoni, chioşcuri, tomberoane, stâlpi, melci etc. Acum merg pe stradă în principal, acolo unde îi este locul biciclistului bucureştean. În plimbări în grup, folosesc „pistele”, mai ales pe cea de la Piaţa Victoriei la Piaţa Presei Libere. Spre casă, folosesc trotuarul generos de lat de la Piaţa Unirii spre Piaţa Alba Iulia. Primăria a avut mare noroc cu aceste două trotuare late, nu a trebuit decât să deseneze nişte linii galbene pe ele şi gata – a considerat că am intrat în UE.
Nu mă simt mereu în siguranţă, din cauza şoferilor prost educaţi. Dar tind să cred că îi pot educa şi eu, mergând corect, semnalizând schimbarea de direcţie, folosind un limbaj din DEX când e cazul. Sau poate e deformare profesională, că doar sunt profesor…
Conştientizează românii ideea că unii vor să circule pe două roţi? Noi nu avem o educaţie în acest sens…
G.H.P: Nu, nu conştientizează, aşa cum românii nu conştientizează multe. Am constatat că poporul nostru se schimbă prin două metode: prin acordarea de recompense (vezi găleţile, peştii, micii, tricourile acordate de alegeri) sau prin pedepse (vezi scăderea salariilor şi a pensiilor). Nu se poate face educaţie sistematică la noi, dar se poate urla şi gesticula. Trebuie făcute gesturi mari în ceea ce priveşte folosirea bicicletei în oraş – critical mass, blocarea circulaţiei, lobby masiv la autorităţile locale etc. Restul plimbărilor în grup sunt poezii.
Ai avut ocazia să mergi prin mai multe ţări europene, în oraşe unde ciclismul amator este ceva absolut normal! Din locurile pe care le-ai vizitat tu, care crezi că este oraşul cu cea mai bună infrastructură pentru biciclişti?
G.H.P: Nu există „cea mai bună infrastructură”, pentru că ea ar însemna interzicerea totală a automobilelor şi motocicletelor în oraş. Este un vis, dar nu aşa îndepărtat cum am crede. În Bruxelles, mi-a plăcut că au centre de bike-sharing (închiriezi bicicleta şi o laşi în alt centru asemănător). La fel există în Paris şi în Torino, oraşe vizitate recent. La Budapesta, au trasat de curând piste pe stradă. În toate aceste oraşe există unele elemente comune: şoferii sunt educaţi şi respectă regulile de circulaţie şi există destule locuri de parcare pentru automobile. În plus, în oraşele europene vizitate de mine, bicicleta este un mijloc de transport, nu unul de divertisment, cum este considerat acum în România.
Ţi s-a întâmplat, în România, să fii apostrofat că „mergi pe trotuar”?
G.H.P: Nu, cu excepţia unor invective venite din partea unor persoane de vârsta a treia, deci parteneri de trafic dificili.
Între timp ai pus bazele unui eveniment denumit „ciclopromenada nocturnă”. De unde ţi-a venit această idee?
G.H.P: Ideea a apărut după ce, într-o noapte, într-un avânt romantic, am vrut să ajung cât mai repede la iubita mea. Nu mai circulau autobuzele şi nici bani de taxi nu mai aveam. Bicicleta stătea liniştită pe hol şi-mi zâmbea. Am făcut vreo 30 de minute până la prietena mea, pe la 3 noaptea, când numai câinii vagabonzi şi poliţiştii m-au mai însoţit. Mi-am dat seama că ar putea fi o experienţă interesantă şi pentru alţi biciclişti.
Ce s-a întamplat exact în seara când aţi avut de dat explicaţii la poliţie? Aţi plătit ceva amendă?
G.H.P: Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva, dar a existat ceva asemănător. A fost o seară în care 500 de biciclişti s-au adunat, datorită unui apel pe Bicla.ro, pentru a se plimba împreună. Au fost multe lumini de la farurile bicicletelor, s-au legat prietenii, s-a râs în timpul pedalării. Asta îmi aduc aminte, despre amendă nu mai ţin minte nimic.
După acel eveniment ai avut parte de mai mulţi participanţi la următoarele ciclopromenade?
G.H.P: Nu, au fost chiar mai puţini, lucru care mă bucură. Asta îmi demonstrează că ai nevoie de curaj, educaţie şi pasiune pentru a transforma bicicleta dintr-un mijloc de divertisment într-unul de transport. Mi-ar plăcea să ies pe stradă cu bicicleta noaptea, în oraşul meu şi să mă întâlnesc pe traseu cu biciclişti cărora le place „să se dea” în aceleaşi condiţii.
Între timp a apărut şi site-ul bicla.ro. Când ai cumpărat domeniul cum vedeai site-ul, ce-ţi doreai să faci cu el? Ce este bicla.ro acum?
G.H.P: Site-ul mi-l doream un mic portal al bicicliştilor urbani. Evident că va rămîne mult timp în stadiul de blog personal/colectiv, din lipsa unor investiţii serioase. Am încercat să cer sprijin în stânga şi în dreapta şi m-am ales cu promisiuni sau cu ignorarea răspunsurilor în cadrul unor schimburi de mesaje electronice. Mă bazez pe prieteni, pe biciclişti urbani dedicaţi unei cauze ce poate părea acum invizibilă. Va fi un site la trecut, probabil, din moment ce în curând nu-mi voi mai permite financiar să-l susţin din buzunarul propriu.
Ce planuri ai în viitor legat de bicla.ro şi de ciclopromenada nocturnă?
G.H.P: Atragerea unor autori constanţi, dezvoltarea unei reţele de corespondenţi în ţară, transformarea lui într-un portal de ciclism urban bazat pe principii jurnalistice. Toate astea necesită însă bani, aşa că nu am planuri, am poate nişte idei pur emoţionale şi speranţa că se poate schimba ceva şi în România.
Ai vreo povestioară amuzantă sau interesantă care ţi s-a întâmplat de când tot pedalezi prin patria noastră?
G.H.P: Cea mai amuzantă cred că rămâne noaptea când am pedalat singur spre iubita mea, pe la ora 3 şi când am fost escortat de poliţie. Mă suspectau de consum de alcool în exces şi de nebunie temporară cred, altfel nu-mi explic de ce s-au ţinut cu maşina după mine de la Eroilor la Universitate. Unul dintre poliţişti am aflat că era din Buzău, deci am avut un subiect de conversaţie comun. Mi-au urat la sfârşit „drum bun” şi mi-au spus să-i sun dacă mi se întâmplă ceva pe traseu. Nu mi s-a întîmplat nimic rău, doar un zâmbet interior şi bucuria iubitei când am ajuns la ea.
