In urma cu niscai timp, am fost si eu intr-o tara din Uniunea Europeana. In Slovacia. Fosta surata de-a noastra din (im)Pactul de la Varsovia, dar ceva mai mica si mai… rapida. Si, prin urmare, gata integrata. (Paranteza. Spun mucalitii autohtoni, pe la colturi – cei europeni spun direct la televizor -, ca noi nu vom intra in UE nici cu stangul, nici cu dreptul. Asta pentru ca vom intra cu, pardon, scuzati, c… fundul.)
Am „descalecat” in Bratislava in plin chef. Strazile erau pline de slovaci veseli, de toate varstele, la intersectii tronau fel de fel de scene, pe care dansau domnisoare sumar imbracate, pe muzica tropaita a unor domni DJ, politia asigura buna desfasurare a evenimentului si zgomotoasa curgere a sunetelor. De baut la tot orasul dadea o cunoscuta firma germana de bere (nu-i spun numele, ca eu n-am primit nici un pahar; probabil figura mea nu se incadra in portretul robot al bastinasului!). M-am plimbat, am privit fetele relaxate, cam rosii (de la bere?), de europeni, ale slovacilor, am „scanat” statui, cladiri vechi si biserici, m-am zgait la vitrine, am contribuit, prin intrarea intr-o casa de schimb, la marirea capitalului valutar al tarii, am ajutat la consolidarea afacerii unui restaurant, unde am gustat din legendara bere autohtona, am imortalizat, in memoria adanca a sculei de fotografiat, o parte din frumusetile orasului. Am fost un vizitator model. N-am facut decat fapte bune.
Pai atunci de ce naiba mi-au furat portofelul? Ce sa faca ei cu buletinul meu de Timisoara, cu carnetul meu de sofer, categorie B, cu certificatul de inmatriculare al unei amarate de Dacii, cu cateva sute de mii de lei? Ce? De ce a trebuit sa stau la politie aproape trei ceasuri? Cine m-o fi pus sa reclam furtul, ce sperante inexplicabile mi-au indemnat pasii spre sectia 2? Cert e ca, la un moment dat, politistul vazandu-ma destul de agitat si cam nevricos, a cautat sa ma linisteasca si mi-a soptit: „Lasa, ca la voi in tara se fura si mai si…”. N-am putut sa-l contrazic, fir-ar!
