Nicholas Burns, numarul trei in ierarhia Departamentului de Stat American, a indicat recent ca pozitia Romaniei adoptata in chestiunea Kosovo nu a venit defel in sprijinul intereselor NATO si ale UE – domnia sa fiind, precum se stie, unul dintre cei mai apreciati experti pentru Balcani ai Administratiei de la Washington. Burns se va retrage, ce-i drept, din actuala sa functie peste putine saptamani, dar revenirea in forta – si intr-o alta pozitie influenta – a politicianului este de pe acum predictibila, date fiind legaturile sale excelente cu ambele mari partide din SUA.
Kosovo si-a obtinut dreptul la autoguvernare in 1974 intr-un mod absolut constitutional – in baza Constitutiei Republicii Federative Iugoslavia elaborate sub maresalul Tito. Ramasa provincie a Serbiei strict din punct de vedere tehnic, s-a bucurat atat de dreptul autoguvernarii depline, cat si de cel al numirii membrilor ei la presedintia rotativa a federatiei, introdusa dupa moartea lui Tito, in 1980. Iar Serbia si-a anulat singura orice drept revendicator asupra regiunii in momentul in care impunea, in 1989, legea martiala in Kosovo, introducand, apoi, un regim in stil apartheid impotriva locuitorilor albanezi majoritari. In 1999 Slobodan Milosevici dicta deportarea populatiei albaneze de pe teritoriul kosovar – deciziei sale urmandu-i cea a Aliantei Nord-Atlantice si UE dedicata imperativului impiedicarii unei asemenea oprimari.
Marea greseala a Occidentului a fost aceea de a nu fi sustinut din timp si la momentul oportun dorinta de independenta a kosovarilor – anume in perioada in care sentimentele nationaliste sarbesti erau profund discreditate din cauza atrocitatilor comise la ordinul lui Milosevici. Daca legaturile cu Serbia ar fi fost rupte la inceputul noului mileniu, chestiunea putea constitui, la ora actuala, un noneveniment la Belgrad, iar Rusia ar fi avut zero motive sa turuie despre pericolele unui precedent secesionist.
Macar presedintele Basescu s-a abtinut de la paralele facute cu Ardealul, dar nu a rezistat tentatiei de a compara pozitia sa fatis opusa punctului de vedere majoritar din UE si NATO cu gestul lui Ceausescu de sfidare a intregului Pact de la Varsovia in chestiunea invaziei Cehoslovaciei din 1968. La fel de bizara a fost si asertiunea sa privind nerecunoasterea existentei a "doua Albanii", respectiv a "doua Chine", ultima referire survenind, probabil, intru linistea Beijingulului obsedat de ideea rivalului sau "chinez" din Taiwan. Presedintele ar fi trebuit sa stie ca relatiile dintre Tirana si Pristina nu sunt tocmai stranse. O comparatie mai adecvata ar fi fost, din multiple puncte de vedere, cea dintre Austria si Germania – doua state distincte, dar ale caror popoare vorbesc aceeasi limba.
In plus, ramane discutabil in ce masura declaratia de independenta a Kosovo echivaleaza cu o incalcare grava a conventiilor ONU privind integritatea teritoriala a statelor – a nu se uita ca tocmai Milosevici a fost ultraseparatistul care anihila, deliberat, formula de pace initiata de Tito cu scopul declarat al cladirii "Serbiei Mari" pe cenusa fostei Iugoslavii. De asemenea, nu trebuie pierdut din vedere ca anterior declaratiei de independenta a kosovarilor nu mai putin de cinci republici sud-slave s-au rupt de Serbia, tocmai pentru a scapa de spectrul vizibil al urii sarbesti. Unul dintre aceste state, Slovenia, detine in prezent Presedintia rotativa a Uniunii Europene, fiind intre timp recunoscut de acelasi Belgrad care isi trimitea, in 1991, trupele in regiune pentru a impiedica separarea tarii de Serbia. Nu in ultimul rand, in decursul saptamanilor trecute o lume intreaga s-a putut convinge inca o data de resentimentele profunde ale protestatarilor sarbi impotriva albanezilor kosovari. Mai poate pretinde cineva coabitarea acestora din urma alaturi de un grup etnic ai carui lideri si-au dat pe fata intentiile de genocid?
Daca presedintele Basescu doreste sa fie cu adevarat constructiv, ar putea lua in calcul deschiderea pietei muncii romanesti pentru kosovari – noul stat fiind suprapopulat, in timp ce Romania duce lipsa de forta de munca intr-o serie de sectoare economice. Gestul ar fi, indubitabil, mai semnificativ decat importul de muncitori din Asia sau Africa, asa cum preconizasera, recent, autoritatile de resort. Alte state membre ale UE ar putea urma exemplul Romaniei, iar masura ar permite stabilizarea noului stat din punct de vedere economic si demografic.
Fiti om de stat, domnule presedinte, lasati comparatiile cu gesturile mai memorabile ale lui Ceausescu! In viata apar destule situatii care impun depasirea traumelor trecutului si o privire sagace indreptata spre viitor. UE si SUA doresc sa sustina Serbia tocmai in vederea realizarii acestui deziderat, drept care gesturile melodramatice de genul celui recent se pot dovedi doar in dezavantajul Romaniei.
Tom Gallagher este profesor la Universitatea Bradford din Marea Britanie
