Fantomele apartheidului
După 20 de ani de la separarea Africii de Sud, oamenii de culoare încă sunt discriminaţi de naţiunea curcubeului, mai puţin o mică elită din jurul Congresului Naţional African, care guvernează ţara.
(Reportaj publicat iniţial publicat în “Le Nouvel Observateur”, pe 3 ianuarie 2013)
Fără să poată scăpa de această faţă ridată, privindu-ne cu ochi trişti, plini de bucuria de la Johannesbourg, el anunţă, cu nesiguranţă: “Aşa cum am promis, vom construi 23 000 de case pentru cetăţenii noştri.” “Minciuni!”, exclamă Letshoba. “Aici am văzut ce înseamnă a fi un scalv. Aici este o lume a disperării.”
Greve fără precedent
După sfârşitul apartheidului, grevele împotriva condiţiilor de muncă pentru cei vârstnici, nedreptatea, corupţia au mobilizat toate minele de platină, aur şi de carbon din ţară. Companiile miniere au pus capăt acestor situaţii, promiţând creşteri salariale, iar minerii s-au întors la serviciul lor. Dar Letshoba nu a părăsit mina, reluând protestul, ca mulţi alţii. La 29 de ani, el, cel care susţinea financiar întreaga familie, se lupta cu sărăcia. Lângă el, un miner spune cu tristeţe: “Avem apartheidul în sânge, este o boală ereditară, copiii noşti se nasc cu aceasta.”
“Nimic nu s-a schimbat”
Istoria lui Letshoba este cea a milioanelor de sud-africani, pentru care timpul s-a oprit în 1994. Ce s-a întâmplat astfel încât ei să-şi piardă până şi speranţa într-o nouă Africă de Sud? Nimic, pur şi simplu. În 18 ani, “nimic nu s-a schimbat pentru oamenii de culoare, exceptând faptul că apartheidul a dispărut oficial”, se plângea recent Winnie Mandela, fosta soţie a eroului luptei contra sistemului izolării rasiale care a condus ţara între anii 1948 – 1994. “Din punct de vedere economic, noi încă suntem excluşi”.
Cifrele îi dau dreptate: 29 % din oamenii de culoare sunt în şomaj, o situaţie care afectează în realitate până la 35% din populaţie.
Ben Turok, veteran al luptei anti-apartheidului, a afirmat că: “Noi am obţinut libertatea politică, dar nu şi libertatea socială şi economică.”
“Apartheidul, sub puterea negrilor”
Baricadaţi în vilele lor cu electricitate, negrii care stau sub influenţa naţiunii curcubeului se protejeaza în maniera albilor contra frustrării altor oameni. Când nu comenteaza în niciun fel subiectul, spun: “Grevele? Care greve?”
”Lupta contra apartheidului continuă”
Minerii sunt primii care au spus că nu mai pot suporta această situaţie, iar acest lucru se datorează, probabil, faptului că minele, altă dată susţinătoare ale economiei şi simboluri pentru separarea rasială, contribuie cu 9% la PIB, iar lucrurile nu s-au schimbat mult. “Încadrarea (forţei de muncă) rămâne majoritară în favoarea populaţiei albe”, constată universitarul francez Raphaël Botiveau. În mina de platină de la Bakoni, una din ultimele apărătoare ale revoltei minerilor, două lumi se privesc iritate, în linişte. Pe de-o parte, în spatele unor străzi cu electricitate, se află casele managerilor, cu grădini şi maşini puternice. Pe de altă parte, casele sărăcăcioase ale minerilor.
”Câmp de bătălie„
Ca în fiecare dimineaţă de după începutul grevei, 2 000 de protestatari se adună pe strada Bokoni. Înainte de întâlnire, minerii invocă vechile atitudini de luptă contra apartheidului: ”Vreau să fiu soldat!”
”O bombă cu ceas”
La sute de kilometri distanţă, după ce a făcut turul centrului oraşului Johannesbourg, premierul confederaţiei sindicale şi cei doi aliaţi ai săi, ANC (Congresul Naţional African) şi Partidul Comunist, observă cu teamă această stare de iritare. Din biroul său, secretarul general Zwelinzima Vavi, recunoaşte că este suspect: ”Inegalităţi, şomaj, sărăcie, educaţie deficitară, structuri economice cucerite pentru a exploata majoritatea în profitul minorităţii: este o bombă cu ceas, pe cale să explodeze. Noi plătim incapacitatea de a răspunde acestor probleme. După 1994, nu ne-am mai confruntat niciodată cu o dispută de o asemenea amploare.”
”Finalul este programat de ANC?”
La suprafaţă, ANC(Congresul National African), care a sărbătorit centenarul în 2012, spune cu fermitate: ”Încă persistă 100 de ani de luptă”. La 18 ani după ce a preluat puterea, această mişcare i-a eliberat de apartheid. Muzeul minerilor din Johannesbourg invocă totuşi că ”grevele din mine au jucat un rol în căderea apartheidului.”
