Ca unii ce trăim în plin experiment politic, noi, românii, putem fi îngrijoraţi de perspectiva posibilei pierderi a întâietăţii în domeniu. Undeva în partea dominantă a planetei se investeşte din greu în experimentarea unor noi formule politice. Înainte de a vedea ce se întâmplă cu alţii în acest domeniu al experimentării practice cu consecinţe politologice în alte părţi, să reca-pitulăm însă cum stă treaba la noi.
Conform unei interpretări mai vechi – de aproximativ un deceniu – a istoricului Adrian Niculescu, Re-vo-luţia română de la 1848 şi, ca o consecinţă directă a acesteia, mica unificare statală a principatelor, la 1859, s-au făcut nu doar cu suportul masiv al Occidentului, ci, cumva, şi din impulsul acestuia. Dunărea, devenită coloană vertebrală acvatică a Europei comerciale, trebuia scoasă, la vărsare, de sub dominaţia puterii suzerane orientale turceşti şi de sub cea a puterii protectoare ruseşti.
Ca urmare, nu doar că tema latinităţii răsăritene şi a înrudirii cu cealaltă latinitate a de-ve-nit marota care a fundamentat ideologic mutaţia către Vest în ritm accelerat a românilor, ci şi experimentarea unor noi forme poli-tice a devenit de rigoare. Acestea din urmă au fost testate întâi pe români, spune istoricul, şi abia ulterior transferate în Occident, ca unele ce se dovediseră de succes. Aşa a devenit unificarea principatelor noastre un model, în multe privinţe, pentru celelalte unificări (cea italiană şi cea germană) din epocă. Cred că Adrian Niculescu omul de ştiinţă zâmbeşte mulţumit as-tăzi, când teoria lui – redată aici aproximativ, în li-nii mari, din memorie – pare adeverită de succesul internaţional al modelului de guvernare austeră (lasă că şi ineficientă) a guvernelor Boc I-VI (sau câte vor mai fi fiind), dată exemplu altor ţări, aşezate mai la Vest şi cu tradiţii de guvernare democrată mai vechi.
Desigur, România de astăzi experimentează mai mult decât gestionarea euroconformă, de sus în jos, a sărăcirii sistematice a populaţiei şi a deposedării aces-teia de drepturi ale omului şi cetăţeanului (mai ales în materie de asigurări sociale, de sănătate şi vizând dreptul la muncă). Ea practică – de voie, de nevoie – coordonarea din mai multe puncte de comandă, pentru care Bucureştiul joacă rolul de interfaţă: dinspre Marele Licurici, dinspre Bruxelles şi (nu trebuie subestimat nici acest factor) dinspre diversele găşti imunde de ştabi din sfera puterii sau a competitorilor săi. O asemenea situaţie nu a parcurs niciodată în istorie ţara noastră. Ea a fost sub talpa unui centru de pu-tere străin mai multe secole sau măcar decenii, după cum a fost subminată şi de competiţia partidelor atotputernicilor in-terni. Trebuie însă recunoscut că, oricât de asemănătoare ar părea „pe bucăţi” situaţia de astăzi a ţă-rii, jocurile nu s-au făcut îna-in-te la nivel global, ca acuma, şi nici competiţia politică nu s-a purtat peste capetele populaţiei şi într-un cadru cu aparenţă de func-ţionalitate democrată înainte. Cel puţin lucrurile erau clare: eram sub comandă străină şi regimurile politice erau cinstit totalitare, nu se încurcau cu teatrul… Destule asemănări punctuale cu ţara noastră încep să se facă se-sizate în evoluţiile din Italia, une-ori şi din Franţa, ca să nu mai vorbim de faptul că, în paralel cu peripeţiile de pe la noi, Europa experimentează cel puţin la fel de ascuţit şi în Grecia. Dar lucrurile, iată, nu se termină nici pe departe, aici.
Unul dintre superbogaţii băieţi ai zilei, Patri Friedman, care în 2008 a înfiinţat Seasteading Institute, împreună cu Wayne Gramlich, o nouă ţară, în largul oceanului, guvernată după „legi” inspirate de ideologia scriitoarei libertariene Ayn Rand (netradusă încă la noi). Minimizarea rolului guvernului şi maximizarea libertăţii individuale şi politice fac parte dintre obiectivele de căpătâi ale gândirii libertariene. Adepţii acestor idei susţin proprietatea privată şi libertăţile civile. Ei sunt împotriva cenzurii şi a restrângerilor libertăţii de exprimare şi a legilor care re-strâng activităţi personale sau consensuale.
Face obiectul experimentului for-marea de noi popoare suverane, care să trăiască pe platforme cum sunt cele petroliere, în no man’s land-ul oceanic, dincolo de reglementările diverselor naţiuni, ale legilor deja adop-tate şi chiar ale normelor morale curente. La început vor fi oraşe-stat mici, deşi scopul este ca până în 2050 să existe nenumărate astfel de aşezări plu-titoare. Din câte spune presa, „planul arhitectural al prototipului unui astfel de oraş presupune exis-tenţa unei structuri mobile, cu motor diesel, de 12.000 tone, cu camere pentru 270 de persoane, cu posibilitatea ca acestea să fie interconectate”. Şansele ca un asemenea proiect să reuşească sunt, probabil, minime. ONU şi celelalte organis-me internaţionale nu au la bază o filosofie care să accepte multi-plica-rea imprevizibilă a comunităţii naţiunilor terestre. Cetăţenii, la rândul lor – cu excepţia celor americani, probabil, sau a celor din triburile africane şi amazoniene -, nu sunt pregătiţi să accepte for-me de coabitare neîntemeiate pe solidaritate de limbă, tradiţii şi genetică. Nici dirigenţii marilor puteri nu au motive de a iubi sau măcar tolera dezvoltarea unor „falan-stere” care să de-monstreze că insul uman nu este obligat să suporte suprataxarea şi încălcarea de către stat a drepturilor lor civile. Bisericile nu au, nici ele, de ce încuraja formele acestea de comunitate unde principiile maxi-mei deschideri să înfrângă controlul ecleziastic.
Pentru românii sătui însă de tatuarea experimentală pe pielea lor de către oricine are sufi-cien-tă putere şi chef, asemenea platforme ameninţate numai de tsunami-uri naturale şi politice ale establishmentului internaţional ar putea fi o soluţie care, în pofida oricăror estimări, să reprezinte un respiro.
Ovidiu Pecican este profesor la Universitatea Babeş-Bolyai
