George Friedman apreciază fără echivoc că „Pentru România, Uniunea Europeană reprezintă două lucruri diferite. În primul rând, reprezintă faptul că devii cetăţean european, ai instituţii democratice, ai drepturi ale omului. Şi de cealaltă parte, este vorba despre sistemul după care funcţionează economia. Problema este că sistemul Uniunii Europene nu funcţionează”. Din aceeaşi perspectivă, România ar putea să reprezinte pentru Uniunea Europeană, într-un soi de reciprocitate, o zonă de cetăţenie europeană restricţionată şi selectivă, o democraţie instituţională de faţadă şi relativ nefuncţională, nişte drepturi ale omului garantate formal şi respectate din când în când. Aceasta în plan politic-cetăţenesc, desigur. Sub raport economic, România poate fi pentru comunitatea apuseană expandată un teritoriu de extindere şi de experiment (vezi prioritatea în materie de politici de austeritate pe care a avut-o ţara noastră începând cu 2009), o piaţă de desfacere, una de recrutare a forţei de muncă relativ ieftine – nu chiar cât cea dinafara UE, din ţări de penurie sau de abundenţă în resursa umană -, una de imigrare calificată şi necalificată, un izvor de dinamici demografice (du-te – vino între patria de provenienţă şi cea de adopţie), precum şi o infuzie de delincvenţă conexă cu chestiuni rasiale (romii).
Dl. Friedman este unul dintre analiştii care disociază clar între planuri, observând în mod legitim că UE este multinivelară. Una e cetăţenia, alta politica, economia, justiţia, spaţiul euro, spaţiul Schengen etc. UE este, altfel spus, o matrioşkă. Dar este, oare, România, altfel? Preocuparea constantă a statului român de a demonstra unitatea lui de nezdruncinat, care a determinat multă vreme perpetuarea centralismului la nivelul aparatului administrativ şi a politicilor interne (recoltarea şi redistribuirea resurselor), a condus astăzi la o realitate de care nu se poate să nu ţii seama: hiperbirocratizarea, dinamica greoaie a statului, dificultatea reformării lui şi a fluidizării fluxurilor avizelor, aprobărilor oficiale.
Socotirea României ca produs al diverselor planuri şi intersecţii care o caracterizează ar putea fi însă mai productivă, în acest moment, permiţând abordarea punctuală a chestiunilor şi repunerea lor în contextul mersului înainte al ţării cu mai multă inteligenţă şi eficienţă. Există o agendă a priorităţile pe fiecare plan în preocupările guvernelor noastre?
Din păcate, cele mai multe dintre cabinetele care s-au succedat s-au limitat să îşi înţeleagă treaba în parametrii moşteniţi de odinioară. Internele păzesc ordinea şi fac paşi de armonizare cu UE ori cu partenerii occidentali în general, economia încearcă vă vadă de treburile curente, sănătatea se zbate şi ea confruntată cu eternele probleme endemice, afectate suplimentar de criză ş.a.m.d. Să ne întrebăm însă altfel: cine analizează şi abordează perspectiva problematicii deschide de asumarea pentru români a cetăţeniei europene? Ştim cu precizie ce foloase, ce rigori şi ce încălcări de drepturi sau abuzuri în materie de uz presupune ea? Există un punctaj, în acest orizont, preocupant pentru o instituţie anume, care să arate că, probabil, cea mai mare problemă pentru românii, peste hotarele ţării, din acest punct de vedere e cutare şi că soluţionarea ei poate veni de aici ori de dincolo? Chestiunea drepturilor omului este sprijinită de unele instituţii şi ONG-uri din spaţiul nostru public. Ele urmăresc mai ales punctual modul în care survin încălcările acestora. Dar e vreun organism în toată România care să gândească problematica drepturilor omului prospectiv, nu doar prin recursul la actele modernităţii (faimoasa declaraţie revoluţionară, discursul filosofiei politice anglo-saxone, practicile corectitudinii politice etc.), fructificând atât experienţa românilor, cât şi aspiraţiile lor viitoare? În ce priveşte instituţiile democratice, aici deficitul de calitate este flagrant, după vara lui 2012. Discuţia s-a oprit la a identifica cine insuflă momentan spiritul unei instituţii, preşedenţia sau parlamentul. S-au elaborat însă, în vreun mediu – fie şi în universităţi – alternative care să conducă la limitarea abuzurilor şi la modificarea benefică a uzului lor? E de reprodus mecanic şi formal modul de funcţionare european sau ar trebui căutat, fructificând şi observaţiile de teren, modul în care, în mediul specific românesc, poate da rezultate mai apropiate de dezirabil (că din celelalte avem prea multe!)?
Cât despre realitatea economică, G. Friedman s-ar putea să nu aibă dreptate. El crede că „România nu a trecut prin ce e mai rău, dar, în timp ce recesiunea se adânceşte, sunt foarte îngrijorat că România va fi prinsă în asta şi va fi interesant de observat care va fi răspunsul României pe măsură ce situaţia se înrăutăţeşte”. La noi lucrurile merg suficient de prost încă dinainte pentru a ne mai face probleme majore legat de criza bancară din UE şi de şomaj. Cifrele care se raportează în ceea ce priveşte forţa de muncă dezocupată reţin, cum ştie, mai degrabă evidenţa celor ce primesc ajutor de şomaj. Cei care au ieşit din aceste evidenţe, cei în şomaj mascat, cei care sunt – de nevoie – în grija apropiaţilor li se adaugă primilor într-o cantitate dificil de estimat. Stăm, în principiu, aşa de rău – mai cu seamă că marile iniţiative economice ale statului lipsesc de ani de zile cu desăvârşire – încât e nevoie de multă fantezie să vezi cum poţi cădea mai jos decât cu burta lipită de pământ… În condiţiile data, reacţia românească pe care se poate sconta e… paralizia; imobilismul.
