Începutul oricărui an impune, invariabil, un bilanţ, iar anul 2012 a avut multe de oferit în acest sens: evenimentele dramatice din Orientul Mijlociu, schimbarea conducătorului în China şi dezbaterile la limită pe marginea bugetului în America. Toate au fost importante, chiar dacă nu totodeauna au atras atenţia publicului. Acest lucru este cu atât mai adevărat în ceea ce priveşte procesul dureros, încă în desfăşurare, de salvare a monedei euro.
Supravieţuirea monedei euro în 2012, chiar dacă printr-o minune, i-a pus pe gânduri pe scepticii care prevedeau ieşirea Greciei din zona euro şi prăbuşirea monedei unice până la sfârşitul verii. Într-adevăr, viitorul Uniunii Europene încă pare extrem de nesigur, mai ales din cauza nepotrivirii dintre retorică şi realitate.
În sfera realităţii, ultimul “mare” summit din Bruxelles a lăsat o prăpastie adâncă între Europa şi o uniune fiscală, după ce şefii mai multor state au golit de substanţă planul lui Herman Van Rompuy, preşedintele Consiliului European, dezvoltat de Comisia Europeană.
Fără îndoială, s-au făcut paşii corecţi şi pozitivi în vederea consolidării instituţionale, deşi suntem încă departe de ambiţiile unora. Crearea Mecanismului European de Stabilitate, stabilirea rolului de supervizor al Băncii Centrale Europene şi achiziţionarea de obligaţiuni suverane, în cursul anului trecut, s-au dovedit o uşurare pentru economia europeană, asaltată şi periferică. Mai mult, Europa este cu un pas mai aproape de o uniune bancară cu drepturi depline.
Marele obstacol în calea progreselor ulterioare o reprezintă faptul că au apărut două perspective concurente, care încearcă să explice funcţionarea economiei şi să stabilească o cale de urmat pe mai departe.
Unul dintre discursuri accentuează lipsurile structurale ale zonei euro şi vizează întărirea cadrului de lucru instituţional, pe când celălalt subliniază politicile interne slabe şi se concentrează pe austeritate.
În mod alarmant, dezbaterea politică generată s-a transformat într-o cacofonie stridentă a moralităţii, care arată cu degetul, caută ţapi ispăşitori şi se bazează pe stereotipii.
De fapt, deşi deseori prezentate ca iremediabil opuse, cele două abordări referitoare la rezolvarea problemelor zonei euro sunt complementare – într-adevăr, componentele esenţiale ale oricărei abordări realiste se referă şi la asigurarea unui viitor pentru zona euro. De asemenea, nici o abordare nu poate prezenta de una singură o viziune coerentă pentru Uniunea Europeană; distanţa dintre ele poate fi recuperată doar prin încredere.
Grecia, Italia, Spania, Portugalia şi chiar Franţa trebuie să îşi ţină sub control deficitele bugetare şi să-şi eficientizeze datoriile. Dar nici o măsură de austeritate nu va ajuta economiile din sudul Europei să se pună pe picioare.
Luaţi, de exemplu, Grecia. Anticipând că va fi părăsită de Europa şi convinsă că tăierile bugetare dureroase şi rambursările le vor aduce beneficii numai creditorilor, ţara s-a hotărât că banii trebuie folosiţi într-un anume fel şi i s-au luat şi toate motivaţiile pentru a urma reformele dictate de Bruxelles. Între timp, Germania priveşte transferurile economice către sud ca pe o problemă de hazard moral pe care nici o înţelegere politică din Europa n-o poate rezolva. Văzând doar o parte a ecuaţiei, opinia publică s-a polarizat între Europa de Nord şi cea de Sud, perpetuând un cerc vicios al neîncrederii.
Ar fi la fel de greşit să ne imaginăm că numai schimbările instituţionale vor rezolva problemele Europei. În timp ce se conturează un cadru financiar integrat pentru Europa, este nevoie de lămurirea deciziilor înfricoşătoare privind structura unui mecanism de rezoluţie european. O uniune bancară va atrage după sine încălcări semnificative ale suveranităţii (de exemplu, decizii de a închide bănci, distribuirea pierderilor, tăierea forţei de muncă la nivel naţional) care, dacă nu este însoţită de progrese în realizarea unei uniuni politice, va genera o criză de legitimitate.
Totuşi, redresarea problemelor economice serioase ale Europei cere traversarea apelor adânci ale imaginaţiei politice. Până acum, totuşi, politicile care au urmărit consolidarea euro au fost extrem de tehnice, în încercarea de a izola problemele financiare ale Europei de nemulţumirea oamenilor. Acea dezbatere a fost lăsată să se descompună, servind ca o valvă disfuncţională sub presiune pentru cetăţenii violenţi şi frustraţi din Europa.
Faţă în faţă cu realitatea electoratului dezmăgit, liderii de opinie sar repede să bocească “deficitul democratic” în instituţiile Uniunii. În ultima vreme, au pledat pentru alegerea directă a preşedintelui Comisiei Europen, pentru transformarea Consiliului de Miniştri într-un for legislativ sau pentru stabilirea unor partide politice europene care să conteste alegerile în Parlamentul European.
Nici una din aceste iniţiative nu ar funcţiona, totuşi, din cauza unui adevăr incomod: până în ziua de azi, europenii se privesc unii pe alţii în termeni de “noi” versus “ei”. Instituţiile Europei – atât cele vechi, cât şi cele nou create – pot supravieţui pe termen lung numai dacă la baza lor va sta o identitate europeană .
Apariţia unei astfel de identităţi depinde de abilitatea politicienilor de a le explica cetăţenilor din ţările lor care sunt avantajele reale ale Uniunii şi perspectivele sumbre care le pasc pe statele-naţiuni care încearcă să supravieţuiască pe cont propriu. Într-o lume “post-europeană”, Europa este relevantă numai când acţionează ca un tot. Piaţa unică este cel mai important exemplu, la extremă faţă de apărare – sâcâită de duplicităţi şi lacune între ţările UE.
Deşi nici politicienii şi nici alegătorii nu vor să admită, Uniunea Europeană a ajuns la o răscruce. Un drum duce la o integrare mai profundă, în timp ce un altul implică o întoarcere la suveranitatea naţională; alegerea celui dintâi cere foarte mult efort, în timp ce cel de-al doilea este relativ drept. În cele din urmă, viitorul Uniunii Europene – dacă mai are vreun viitor – depinde de construirea unei perspective coerente care să explice clar alegerea.
Ana Palacio, fost ministru de Externe al Spaniei şi fostă vicepreşedintă a Băncii Mondiale, este membră a Consiliului de Stat al Spaniei.
Copyright: Project Syndicate, 2012.
www.project-syndicate.org
