Președintele trebuie să clarifice public și rapid relația sa cu omul de afaceri Ilie Grădinar, pe al cărui fiu tocmai l-a numit ambasador, pentru că povestea nu mai poate fi îngropată, iar șeful statului nu va mai scăpa de suspiciunile de corupție.
Există oameni în România care cred că misiunea lui Klaus Iohannis s-a încheiat în seara alegerilor. Ne-a scăpat de Ponta? Patria – veșnic recunoscătoare. Poate să și doarmă cinci ani la Cotroceni pentru că, în comparație cu glonțul care ne-a trecut pe la ureche, orice altceva pălește. Nu facem parte din această categorie. Funcția de președinte nu poate fi neutră față de valori ca fizica și, dacă nu faci nimic bun, atunci cu siguranță faci rău țării și celor care te-au ales. Nu credem că numele Ponta ar trebui să valideze ceva în această țară, cu atât mai puțin cea mai înaltă funcție în stat. E pur și simplu degradant să rămâi în istorie drept omul care l-a împiedicat pe Ponta să devină președinte. Dar, dacă numele lui Ponta nu validează, el nici nu invalidează. Nu e suficient ca Ponta (sau Antena 3) să ceară public și, cel mai probabil, „la mișto“ anchetarea de către DNA a lui Klaus Iohannis, pentru a delegitima sau suprima orice întrebări cu privire la afacerile președintelui sau legăturile sale subterane cu oameni de afaceri îndoielnici.
Domnul Ilie Grădinar a fost un simplu director al societății de termoficare din Sibiu în perioada în care Klaus Iohannis era primar și deci șeful său formal, compania aflându-se în subordinea primăriei. Apoi, brusc, aflăm că domnul Grădinar era de fapt – din poziția de angajat al primăriei – milionar în euro, președinte al filialei Sibiu a PSD și, după cum scria „România liberă“, trezorierul neoficial al partidului. Acest succes deosebit în afaceri al unui funcționar public și, mai ales, ascensiunea politică fulminantă invită la întrebări legitime despre originea averii sale, despre modul în care un om de eșalon doi a devenit lider în PSD – pentru că în PSD nu ajungi într-o astfel de poziție de putere din întâmplare – și, bineînțeles, despre legăturile dintre Grădinar și Iohannis. „România liberă“ a scris despre Ilie Grădinar că ar fi devenit la un moment dat trezorierul neoficial al PSD, și mai multe a scris recent Hotnews. Despre legăturile dintre Iohannis și acest personaj nu știm mai nimic și probabil ar fi rămas sub radarul presei dacă președintele nu l-ar fi numit pe fiul acestui domn în funcția de ambasador în Danemarca și Islanda. În MAE sunt diplomați cu mult mai multă experiență, mai calificați și, prin urmare, mai îndreptățiți să ocupe funcția de ambasador într-o țară dificilă și complicată, cum sunt toate relațiile României cu statele scandinave, deci întrebarea de ce a riscat Iohannis să scoată la lumina publică o relație pe care ar fi dorit-o ascunsă este cât se poate de legitimă.
Nu ne mai referim la numirea ca ambasador a doamnei care a chemat jandarmii la Torino pentru a-i împiedica pe români să voteze, pentru că asta dă măsura dimensiunii morale a domnului Iohannis. Dar ne referim la nominalizarea lui Dan Mihalache pentru postul de ambasador la Londra, care este un scandal în sine. Relația cu Marea Britanie este crucială pentru România. Geopolitica europeană din acest moment ne cere să cultivăm o relație care să contrabalanseze puternica influență ruso-germană din regiunea noastră, iar această contrapondere europeană (pentru că la nivel strategic îi avem pe americani) nu poate veni decât de la Marea Britanie. În aceste condiții, relația cu Londra trebuie încredințată unor diplomați subtili și rafinați. Or, Dan Mihalache nu e niciuna dintre acestea. Nu e nici diplomat, nici subtil și, cu siguranță, nu e rafinat. Numirea unui diletant filo-german pentru a gestiona o relație atât de sensibilă cum este cea cu Marea Britanie este, în sine, un scandal imens. Ce anume îi datorează Iohannis lui Grădinar, pentru ca, peste Mihalache, să mai facă o numire scandaloasă, nu știm.
Ceea ce știm este că, dacă nu limpezește lucrurile cât mai repede, președintele va afla în curând că, în percepția publică, întrebarea din titlu va deveni în scurt timp o afirmație, iar până la sfârșitul mandatului său – o certitudine.
