Românii văd acum expulzarea romilor din Franţa drept o dovadă că integrarea acestora în oricare altă societate europeană este o utopie, acţiunile guvernului francez subminând încercările şi aşa fragile de implementare a unor politici care să abordeze discriminarea romilor în România, comentează Robert Zaretsky, profesor de istorie la Honors College, University of Houston, şi Olivia Miljanic, conferenţiar la University of Houston, în paginile publicaţiei International Herald Tribune, în ediţia de luni, citata de Agerpres.
Gânditori de la Platon şi până la Tocqueville au vorbit despre pericolele inerente ale domniei majorităţii, mai ales când aceasta este purtată de acţiunile şi discursurile emotive ale câtorva. Soarta ţiganilor din Franţa şi România actuală este un exemplu în acest sens. Deşi aceste state nu supun populaţiile ţigăneşti politicilor punitive urmate de un Petain sau Ceauşescu, ele îi împing la marginea societăţii.
În România de azi, rata sărăciei este la romi de trei ori mai mare decât media naţională, cu o speranţă redusă de viaţă, analfabetism ridicat şi şomaj sută la sută în unele zone. Potrivit autorilor articolului, de la aderarea la UE, guvernul român a fost reticent în adoptarea de iniţiative destinate facilitării integrării romilor, programele de acţiune pozitive şi numirea de mediatori educaţionali şi de sănătate la nivel local fiind foarte mediatizate însă de o eficienţă cel mult limitată, în timp ce sentimentele antiţigăneşti persistă la public şi creatorii de politici.
Mulţi comentatori şi activişti au reacţionat furioşi la expulzarea de către guvernul francez a sute de ţigani către România şi Bulgaria, criticii comparând aceste expulzări cu deportarea evreilor organizată de regimul de la Vichy, în perioada celui de-al doilea război mondial. Este dificil în aceste condiţii să stabileşti ce este mai strigător: politicile practicate de preşedintele Sarkozy sau analogiile proferate de critici.
Regimul de la Vichy nu are în cadrul istoriei moderne a Franţei monopolul reflexelor xenofobe şi al politicilor de excludere, guvernele republicane ale ţării fiind acelea care au pus fundamentele administrative şi legale pentru discriminărea oficială a ţiganilor. În 1912, guvernul republican de atunci a aprobat o serie de legi îndreptate evident contra vagabondajului, creând un card de identitate care avea ca ţintă specifică ţiganii. Legea folosea termenul de “nomad”, fără să specifice “ţigani”, însă instrucţiunile date oficialilor locali se pretau la identificare rasială. Cardul permitea autorităţilor să urmărească mişcările ţiganilor în timpul primului război mondial, ei fiind însă rareori internaţi în lagăre.
Acest lucru s-a schimbat la mijlocul anilor “30. Dat fiind afluxul enorm de refugiaţi politici şi religioşi din Europa Centrală şi de Est, Franţa a creat un nou tip de card de identitate, prin care încerca să delimiteze mai riguros contururile comunităţii naţionale, aşa cum se exprima istoricul Pierre Piazza. A urmat crearea a zeci de “centre speciale”, care urmau să devină curând lagăre de concentrare, pentru refugiaţi. Franţa a aprobat de asemenea o lege prin care împuternicea autorităţile să retragă naţionalitatea cetăţenilor de curând naturalizaţi.
Cu puţin înainte de invazia germană din vara lui 1940, guvernul a ordonat autorităţilor locale să “adune” nomazii în zone delimitate, justificând măsura prin faptul că “indivizii rătăcitori constituie un pericol pentru securitatea naţională… care trebuie eliminat”. Regimul de la Vichy, creat la câteva luni după aceea, s-a bazat pe politicile şi structurile introduse de fosta republică. Imaginea publică a regimului de Vichy este contrazisă de o interpretare mai exactă, care indică continuităţi importante şi neliniştitoare între guvernele democratice şi regimurile autoritare din Franţa. Aceste continuităţi au condus la o observaţie mai generală, deseori trecută cu vederea şi anume că democraţiile sunt şi ele înclinate, la fel ca statele autoritare, să practice politici xenofobe sau rasiste, consideră semnatarii articolului.
Daniel Cohn Bendit, liderul Verzilor Europeni, spune despre Sarkozy că “i-a luat de proşti pe francezi” când este vorba de politicile sale antiţigăneşti. Posibil, scriu semnatarii articolului, însă sondaje recente arată că populaţia este divizată în mod egal în această chestiune, ceea ce înseamnă că, potrivit argumentării lui Bendit, jumătate din francezi sunt proşti. Este de ajuns să luăm în considerare legile anterioare referitoare la ţigani, din 1912, 1938 şi 1940, pentru a vedea că xenofobia izbucnea în acele momente când Franţa se confrunta cu ameninţarea războiului.
Mai mult, în ajunul ambelor două războaie mondiale Franţa era inundată de temeri legate de rata natalităţii în scădere şi capacitatea de menţinere a moştenirii sale istorice, ca putere dominantă economic, cultural, politic şi militar. Deşi republica franceză nu se confruntă acum cu perspectiva războiului, ea se confruntă însă cu alte crize: stagnare economică, centre urbane în degradare şi un aparat de stat greoi, şovăind sub povara aşteptărilor nerealiste ale publicului. Franţa mai trebuie pe deasupra să lupte cu chestiuni încurcate legate de identitatea şi securitatea naţională, provocate de o UE care îşi extinde continuu reglementările.
În aceste condiţii, UE, criticată pentru “deficitul său democratic” ar putea deveni acum apărătoarea de ultimă instanţă a ultimei populaţii fără un stat a Europei.
