După ce va trece valul de emoție generat de condamnarea lui Voiculescu, va trebui să răspundem la întrebarea: ce-i de făcut mai departe?
În 2005, când lupta împotriva corupției a început cu adevărat în România, puțini au fost cei care au crezut în victorie. Vasta majoritate a românilor au preferat să rămână în cercul călduț al celor fără iluzii care nu riscă dezamăgiri, al celor care știau că nu se poate pentru că nimeni nicăieri nu reușise, al celor care ne spuneau să nu ne irosim viața pentru că e în zadar. O mână de oameni a îndrăznit, iar victoria e a acelora care cutează. România a experimentat cea mai amplă și mai de succes campanie anticorupție la nivel european. DNA-ul condus de Daniel Morar a construit cu inteligență, curaj și răbdare dosare complexe despre tenebrele României postdecembriste: dosare economice grele, construite pe analize financiare, dosare privind mari tunuri imobiliare, precum și dosare de corupție clasică instrumentate împotriva mai-marilor zilei – miniștri, parlamentari, primari, magistrați. Nu s-au grăbit, deși presiunea publică și cea internațională pentru obținerea rapidă de rezultate concrete era uriașă.
Dosarele au fost apoi trimise în judecată, unde a început lupta de uzură între apărare și acuzare. Au fost folosite toate portițele legale pentru a amâna la nesfârșit soluțiile definitive, iar, în paralel, aparatul de propagandă media controlat sau cumpărat de inculpați construia mitul invincibilității acestora și pe cel al inutilității speranței. Frustrarea socială creștea cu fiecare nou termen, oamenii obișnuiți își vedeau confirmată convingerea că nimeni, niciodată, nu va plăti în România pentru hoție. Judecătorii au avut înțelepciunea să nu abdice de la regulile statului de drept și au înțeles că însănătoșirea unei societăți vine doar din aplicarea egală a acelorași reguli tuturor, indiferent dacă inculpații generau simpatie sau antipatie oamenilor obișnuiți. Au înțeles că regulile sunt aici ca să ne apere pe noi toți de abuzurile potențiale ale statului și că nicio circumstanță nu poate legitima suspendarea lor. Că toți inculpații au dreptul să uzeze de toate căile de apărare prevăzute de legile în vigoare și că o justiție sumară e inadmisibilă. Că procedurile judiciare durează, dar, până la urmă, justiția face dreptate, așa cum spune adesea președinta ÎCCJ, Livia Stanciu.
Citește continuarea textului în Revista 22.
