Poate ca ultragiatii profesionisti imi vor gasi iar noduri in papura, dar ii asigur de pe acum ca nu vizez nimic ascuns. In numarul 40 al "Romaniei literare" dau peste articolul "Daca talent nu e…", de la rubrica "Reactii imediate" a lui Alex. stefanescu. Era, chipurile, o cronica la reeditarea "Strategiilor subversiunii", volumul lui Carmen Musat. De fapt, era vorba despre o razbunare de la un cap la celalalt. Cunosc disputa dintre cei doi, stiu ca s-au duelat si-n versuri. Securea razboiului parea sa fi fost ingropata. Dar iata ca nu destul de bine. In articolul lui, Alex. stefanescu pretinde ca vorbeste despre o carte despre care nu spune nimic. Are ce-are cu stilul academic al autoarei. Ca observatie e OK.
Dar in critica stilului rezida intreg articolul. Fiind chiar eu – zic – beneficiarul unor comentarii asemanatoare (e drept, de anvergura mult mai mica), as apela putin la responsabilitatea criticului in exercitiu. Textul public despre o carte ar trebui sa se adreseze tuturor cititorilor, si nu autorului volumului incriminat. Pe Popescu Ion, de pilda, l-ar interesa ca Alex. stefanescu sa emita o critica la adresa cartii lui Carmen Musat, despre care, citind-o, sa afle daca e ok sau nu sa cumpere cartea. Or, intrebarea spontana dupa ce parcurgi vindicta criticului de la "Romania literara" este: ce i-a facut femeia asta?
Cred ca ar fi mult mai util ca cineva care are un dinte impotriva altcuiva din aceeasi breasla (de scriitori) sa evite interventia publica cu pretentie critica despre productiile celui fata de care nutreste adversitati. Tocmai pentru ca stie ca actul critic n-are cum sa se exercite in atari conditii. Or, se intampla exact pe dos. Alex. stefanescu are nevoie de spectatori pentru a o acuza pe Carmen Musat. Uite, are. E satisfacut? Doarme de-acum mai linistit? Atunci, tot raul spre bine.
