Sunt un om fericit. Doi dintre cei mai buni prieteni ai mei au obtinut, fiecare in parte, cel mai prestigios premiu literar care se acorda pentru opere ce fac cinste limbii materne in care scriu. Pe la inceputul anului poetului Adrian Popescu i se inmana Premiul Mihai Eminescu, iar cu cateva zile in urma prozatorul portughez António Lobo Antunes primea Premiul Camões, prin care Portugalia si Brazilia elogiaza impreuna un autor lusofon de anvergura. si Eminescu si Camões au fost mari poeti. Romania si Portugalia le rezerva un adevarat cult. Cu tot riscul de a vedea uneori banalizata imensa lor mostenire, cand numele lor este insusit de institutii sau de tot felul de actiuni patriotarde, in ambele tari nici nu s-ar concepe ca se poate trai fara un poet national. Degeaba vin unii cu argumentul ca italienii ezita sa urmeze acest exemplu si nici nu ar sti pe cine sa aleaga dintre Dante, Petrarca sau Leopardi. Sau ca francezilor le-ar veni la fel de greu sa opteze intre Hugo si Rimbaud, romanii si portughezii au o legatura misterioasa si transgenerationala cu poetii lor favoriti. De altfel, ziua nationala a Portugaliei coincide cu (presupusa) zi in care disparea Camões. Ceea ce nu inseamna ca portughezii ar fi mai mari cititori de poezie decat italienii sau francezii; asta marcheaza doar o comuniune misterioasa, un atasament. Nu e de mirare ca s-au imaginat premii literare sub patronajul lor, iar intamplarea face ca ambele sunt destul de recente. Premiul Eminescu exista de vreo cateva decenii, Camões-ul binational – din 1988. Dar paralela se opreste aici. Cel mai important premiu acordat unui scriitor de limba portugheza ofera nu doar o recompensa de 100.000 de euro, ci si o vizibilitate internationala exceptionala. Toate agentiile de presa au transmis imediat biobibliografia succinta a lui Lobo Antunes. S-a vorbit din nou despre traumatismele razboiului din Angola, despre experienta psihiatrului, despre seria celor aproape douazeci de romane care i-au adus un renume mondial. si s-a vorbit astfel despre Portugalia, asociata indisolubil si de marele ei poet, prin care se identifica si premiul. In schimb, despre Premiul Eminescu abia daca am gasit succinte notite la rubricile culturale din presa romaneasca. Premiul a ramas un noneveniment chiar pentru romani. Nici o depesa internationala, nimic care sa semnaleze faptul ca in Romania, tara revenita in sanul comunitatii europene (si revenita cu o cultura complexa, cu nume ce conteaza in cultura universala), s-a decernat Premiul Eminescu. S-ar fi vorbit si despre Romania, si despre Eminescu, si despre Adrian Popescu – poet exceptional, pe care l-ar fi descoperit, poate, si conationalii sai, in dimensiunea pe care o merita si la cota europeana la care se afla. Unii vor zice ca sunt mofturi, daca ne gandim ca Romania inca nu are sosele, stabilitate politica sau canalizare corecta in principalele ei localitati. Se prea poate. Dar am vazut Portugalia ridicandu-se si mai de jos cand i s-a deschis usa spre Europa. Or, ea avea deja un institut care purta numele aceluiasi poet national Camões si asigura, din toata saracia ei, o reprezentanta culturala ambitioasa in lumea latina si in restul lumii, pe unde putea, pornind de la ideea ca intai se identifica prin cultura, iar comertul cu dopuri de pluta, cu masline sau mai stiu eu cu ce vine abia dupa. Ceea ce si explica faptul ca in Romania exista o sectie a Institutului Camões, in timp ce un institut Eminescu nu exista, deci nici nu are cum sa fie prezent in Portugalia, la Paris sau la Roma. z
Dinu Flamand este scriitor roman stabilit la Paris
