Singurul antrenor român care, în 1986, cu Steaua, a cucerit Cupa Campionilor, Emeric Ienei a rămas acelaşi îndrăgostit de fotbal.
Povestea de antrenor a lui Emeric Ienei a început în 1971, când a preluat juniorii clubului Steaua. La echipa mare a venit câţiva ani mai târziu şi a obţinut eventul în 1976 şi titlul în 1978. Între 1978 şi 1983 a antrenat la FC Bihor şi CS Târgovişte, după care a revenit la Steaua. În 1985 a câştigat din nou eventul, pentru ca în 1986, la Sevilla, să scrie istorie cucerind, pe banca echipei din Ghencea, Cupa Campionilor Europeni. Din toamna lui 1986, Emeric Ienei a preluat naţionala României, pe care a calificat-o la Cupa Mondială din 1990, din Italia, după 20 de ani de absenţă de la această competiţie. O perioadă a îndeplinit funcţiile de secretar de stat în Ministerul Tineretului şi Sportului şi director tehnic al FRF, dar în 1998 a revenit la Steaua, ca director tehnic, pentru ca în 2000 să preia din nou echipa României, cu care a participat la Euro 2000, unde a atins optimile de finală. Deşi a trăit în lumea pestriţă a fotbalului, Emeric Ienei a ieşit în evidenţă atât prin rezultatele de excepţie pe care le-a obţinut ca antrenor, cât şi prin atitudinea sa, întotdeauna extrem de calmă, politicoasă şi distinsă. Nu a fost auzit înjurând niciodată şi nu i-a lăsat niciodată pe elevii săi să mănânce seminţe pe banca tehnică sau să înjure în faţa sa.
După o viaţă de om în fotbal, cum rezistaţi să staţi departe de sportul-rege?
Aş minţi dacă aş spune că nu‑mi lipseşte fotbalul. Dar dacă într-un timp am fost activ şi am fost implicat direct în acest sport, acum mai mult vorbesc, comentez ce fac alţii şi încerc să spun lucruri pertinente care să ajute să scoată fotbalul din mocirla în care se zbate în momentul de faţă. Mi-aş dori foarte mult să depăşim acest moment critic, mai ales că nici echipele de club, nici naţionala nu mai reuşesc să obţină rezultate pe măsura talentului jucătorilor de care dispun.
Aveţi soluţia de care are nevoie fotbalul nostru pentru a ieşi din criză?
FRF ar trebui să facă o regulă generală prin care să interzică aducerea a tot felul de jucători străini fără valoare în campionatul nostru. A devenit aproape o modă să iei fotbalişti de afară de care n-a auzit nimeni sau, mai rău, pe care nu i-a văzut nimeni jucând. Aceştia vin la noi, joacă un meci, două, şi apoi sunt vânduţi pe bani mai mulţi la alte echipe. Practica aceasta nu face decât să-i împiedice pe tinerii noştri talentaţi să se afirme. Pe modelul acesta a ajuns şi Anglia să nu mai participe la Euro. În primele trei echipe din cam¬pionatul lor joacă aproape numai străini, iar jucătorii autohtoni au ajuns să evolueze fie la echipe obscure, fie în ligi inferioare, şi să se piardă pur şi simplu. N-aş vrea însă să se înţeleagă greşit, anume că pledez pentru a nu se aduce jucători de afară în Liga I. Eu insist să se aducă stranieri, dar valoroşi, pe lângă care să crească tinerii noştri.
Ce a câştigat fotbalul după revoluţie?
După revoluţie am câştigat doar faptul că putem să urlăm. Nimic mai mult. Degeaba încerc să spun, că nimeni nu mă ascultă, iar cei din FRF nu au curajul să ia măsuri drastice pentru că în joc sunt interese mari, iar patronii de cluburi le-ar sări în cap.
Aţi accepta să reveniţi dacă vi s-ar propune un post de antrenor?
Aş reveni, dar nu ca antrenor. Mai degrabă aş accepta un post de consilier. Din păcate însă, există o luptă a generaţiilor. Dacă noi, aceştia mai bătrâni, avem o idee, tinerii ne ascultă politicoşi, dar nu o iau în seamă.
Cum era viaţa de tehnician de fotbal înainte de anii ’90?
Nici atunci nu era uşor, pentru că exista presiunea politică. Acum este politica banului, de asemenea extrem de periculoasă şi foarte dură. De altfel, le-am spus întotdeauna jucătorilor care m-au întrebat dacă să se facă sau nu antrenori să renunţe la idee dacă sunt prea sensibili.
Unde credeţi că se greşeşte în fotbalul românesc de azi?
Acum se analizează atât de mult adversarii încât mulţi tehnicieni uită de propria echipă. Eu, de pildă, îmi pregăteam echipa nu împotriva unei formaţii anume, ci pentru a juca bine, şi încercam să trag foloase din fiecare înfrângere.
V-aţi dorit de la început să faceţi carieră în sport?
Iniţial am vrut să mă fac avocat. Când am terminat liceul au vrut să mă ia cei de la Poli Timişoara şi ar fi trebuit să mă înscriu la Drept. În acelaşi timp am primit oferta de la CCA (n.r. – cum se numea în acea vreme Steaua) şi am ales să joc la o echipă mare, pentru că facultate puteam face oriunde. Până la urmă n-am terminat Dreptul, ci facultatea de sport, dar n-am regretat, pentru că am reuşit să fac mare performanţă în sport.
Cum aţi ajuns în fotbal, mai ales că înainte nu exista mirajul banilor care se vehiculează astăzi?
De pe maidan. Ca toţi copiii dădeam cu piciorul în minge pe lângă casă. La 8 ani m-a remarcat un profesor de la un centru de copii şi am început să joc organizat. Apoi, la 16 ani am fost selecţionat la echipa mare a formaţiei UTA din Arad. Într-adevăr, înainte nu se juca pentru sume mari de bani, dar numai fiind jucător bun puteai deveni cineva, pentru că în general fotbaliştii proveneau din pătura săracă a societăţii. Apoi mai era nebunia de a ieşi afară din ţară, care era posibilă doar dacă făceai parte dintr-o echipă mare.
Financiar sunteţi mulţumit, chiar dacă nu vă număraţi printre antrenorii care au strâns averi din acest sport?
Nu mă plâng de bani, dar am avut şi o perioadă mai bună. Noi nu câştigam nici 20 la sută faţă din cât se câştigă acum, aşa că eu şi soţia suntem nişte pensionari pentru care pensiile, nu foarte mari, contează. Soţia beneficiază de rentă viageră de la stat (n.r. – Ileana Ienei a fost campioană mondială la scrimă cu echipa de floretă a României, în 1969, la Havana), iar dacă s-ar atinge cineva de acei bani, am avea probleme financiare.
N-aţi încercat să intraţi în afaceri în perioada în care aţi avut venituri semnificative?
Am încercat o afacere la un moment dat. Ceva comerţ, dar banii s-au pierdut. Atunci am jurat că nu voi mai face decât ceea ce ştiu mai bine şi, cum nu mă pricep decât la fotbal, n-am mai făcut altceva.
Ce a însemnat familia pentru cariera dumneavoastră?
Ceea ce înseamnă pentru orice performer: stabilitate din toate punctele de vedere. Soţia mea a fost întotdeauna alături de mine şi m-a înţeles perfect, mai ales că, la rândul său, a făcut sport de mare performanţă. Un moment extrem de impresionant a fost atunci când ea a decis că doi antrenori de carieră sunt prea mult în familia noastră şi a ales, după aproape şapte ani de antrenorat, să se retragă de tot din sport şi să se dedice familiei. Atunci am fost surprins şi am încercat să o fac să renunţe la idee, dar ea a fost de neclintit. În timp, s-a dovedit că a făcut alegerea perfectă, acum pregătindu-ne să sărbătorim 40 de ani de căsnicie fericită.
Care a fost cel mai fericit moment al vieţii?
Cred că o să vi se pară banal, dar adevărul este că atunci când s-a născut fiica mea şi când am cucerit Cupa Campionilor Europeni cu Steaua au fost cele mai deosbite momente din viaţa mea.
Care este cel mai mare regret?
Că îmbătrânesc şi nu mai pot participa la reconstrucţia echipei naţionale a României.
O dorinţă încă nerealizată?
Nu prea am dorinţe nerealizate, dar aş vrea să am linişte, iar pentru asta Ţara Românescă ar trebui să iasă din groapă. Aş dori să văd la televizor oameni politici mai sinceri, care să nu se gândească doar la binele lor şi să facă ceea ce au promis în campaniile electorale pentru ca noi toţi să putem trăi civilizat.
De ce vă temeţi cel mai mult în viaţă?
Mi-e teamă să nu cădem din rău în mai rău, pentru că lupta partidelor mi se pare aberantă. Acum este un partid la putere, iar celelalte vin să-l strângă de gât fără să ofere nicio altă soluţie viabilă, ceea ce mi se pare extrem de periculos.
Ce aţi lua pe o insulă pustie?
N-aş pleca niciodată pe-o insulă pustie. Sunt o persoană extrem de sociabilă care iubeşte compania semenilor săi.
Care este ultima carte pe care aţi citit-o?
„A fi sau a nu fi antrenor. Singur printre actori”. Este o carte scrisă de mine împreună cu un bun prieten, Mircea Brad, fostul director al Teatrului din Oradea, în fapt un dialog între fotbal şi teatru.
Cine v-a fost model în carieră?
Ca jucător, l-am admirat pe Peciovschi, iar ca antrenor, pe Covaci şi pe Gică Popescu (n.r. – în anii ’60-’70, cel care a fost antrenor al CCA, la naţională, antrenor federal şi preşedinte de federaţie).
1. 16 ANI – Este vârsta la care a promovat în echipa „mare” a UTA Arad, devenind cel mai tânăr component al lotului.
2. CUPA CAMPIONILOR – Cucerită de Steaua, în 1986, cu Emeric Ienei pe bancă, este cel mai preţios trofeu continental obţinut vreodată de o echipă de club românească.
3. 20 DE ANI – Au aşteptat tricolorii să ajungă la Cupa Mondială, până în 1990, când la cârma naţionalei a venit Emeric Ienei.
4. OPTIMILE DE FINALĂ – La Euro 2000 a fost cea mai bună perfor¬man¬ţă continentală reuşită în istorie de naţionala României.
5. 40 DE ANI – De căsnicie alături de soţia sa Ileana, campioană mondială la scrimă în 1969, se pregăteşte Emeric Ienei să serbeze în 2011.
