Daca toate cazurile de disparitii s-ar bucura de aceeasi atentie in mass-media ca acela, intrat in folclorul urban si suburban, al avocatei brasovene si daca oamenii legii ar face eforturi de anvergura comparabila, inclusiv pe plan financiar, in sutele de cazuri de copii disparuti in Romania, unii dintre ei nemaifiind gasiti niciodata, ar exista mai putini parinti deznadajduiti sau neconsolati si mai putini copii victime ale proxenetilor si descreieratilor.
Sigur, nu poti decat admira indarjirea profesionala a unui procuror care cauta, mai nou si cu ajutorul vidanjelor, oseminte de a caror existenta nu pare sa se indoiasca. Nu el este vinovat pentru tabloidizarea stirilor despre cautarile sale. In Romania dispar insa, an de an, sute de copii pe care nu-i cauta nimeni chiar cu aceeasi osardie, fara meschine, dar bugetare limite de timp si de mana de lucru calificata. Activitati laudabile desfasoara in acest domeniu atat ONG-uri dedicate, cat si unele ziare si televiziuni, dar este nevoie de o interventie masiva a statului in ajutorul copiilor sai. Asta pentru ca, cel putin intr-o parte a situatiilor, chiar esecul statului in sferele legate de educatie are rolul determinant in fuga de acasa.
Acest dureros si nedrept capitol al inexistentei egalitatii de sanse este insa mult mai vast, atotprezent aproape. Toti copiii Romaniei ar trebui sa aiba aceeasi sansa de a accede la treptele superioare de invatamant – liceul sau universitatea. Dar pentru aceasta sistemul trebuie sa fie unitar, omogen, competent si necorupt – patru deziderate departe de a fi satisfacute. Invatamantul nostru este supraponderal dupa cantitatea de materie a carei asimilare o propune sub amenintarea notei – si, concomitent, costeliv, judecand dupa calitatea scolastica a absolventilor si gradul de pregatire pentru integrarea intr-o activitate profitabila pentru ei si, pe cat se poate, pentru societate.
Egalitate de sanse nu exista nici in sfera ingrijirii sanatatii. Nu ma refer la existenta unui minuscul sector privat, accesibil doar paturii avute, ci la sistemul de stat. Aici sunt "mai egali", au sanse mai mari de insanatosire sau de supravietuire bolnavii care nu-si permit sectorul privat, dar suplimenteaza, prin mita, contributiile deduse din salariu. Cu alte cuvinte, la noi, sansa nu este un drept natural egal distribuit, ci o marfa pusa in vanzare. Cine traieste in saracie – de fapt, marea majoritate a populatiei – "a avut ghinion".
Egalitate de sanse nu exista, la noi, nici pentru persoanele cu dizabilitati motorii. Numerosi utilizatori potentiali ai serviciilor de transport in comun nu sunt si utilizatori reali, pentru simplul si de neacceptatul motiv ca nu au cum sa ajunga la peron sau sa urce in autobuz ori in tramvai cu caruciorul cu rotile, chiar daca au reusit sa ajunga la statie ocolind, pe carosabil, masinile parcate ilegal. Nici in aceasta privinta, "sistemul" nu a fost adaptat la cerintele minimale ale civilizatiei europene si ale bunului simt.
Egalitatea sanselor a fost cenusareasa fiecarui guvern postdecembrist. Ni s-a tot explicat ca va veni si ea, atunci cand tara va fi suficient de bogata pentru a-si permite finantarea corespunzatoare a masurilor legiferate dar ramase pe hartie (fie ea si a Monitorului Oficial). Cetatenii apartinand categoriilor periclitate – copiii, handicapatii, batranii, bolnavii (ultimele trei suprapunandu-se cel mai des) – devin astfel, de facto si intr-o maniera perfect anticonstitutionala, cetateni inferiori.
