Cred că niciodată după 1990 discursul decenţei, al normalităţii, al moderaţiei nu a fost mai necesar şi mai capabil de a da unei formaţiuni politice destule procente pentru a rezista asaltului populist.
Mai sunt, practic, numai două luni până la alegerile parlamentare, două luni pline mai mult de riscuri, decât de speranţe, două luni în care vom fi rupţi între nevoia de a rezista propagandelor de tot felul şi tentaţia de a fi suporterii unui competitor sau măcar ai „răului cel mai mic”. Este straniu cum, o dată la patru ani, această ultimă senzaţie revine, dar parcă de fiecare dată cu mai puţină forţă. Memoria dezamăgirilor de ieri este mai slabă decât dezamăgirile de azi, dar nu dispare. Rezervorul imens de speranţă de la începutul tranziţiei a fost atât de des trădat şi atât de rar onorat, încât suntem în situaţia de a avea cea mai puţin credibilă clasă politică din Europa.
Principalele partide nu şi-au creat nici doctrină, nici electorat autentic, ascunzându-şi inconsistenţa în spatele unor alianţe fără veritabilă identitate politică. Practic, partidele politice, în sensul contemporan al termenului, s-au autodesfiinţat, rămânând nişte federaţii de „baronii” locale.
De ce, totuşi, politica mai suscită pasiuni, anul acesta mai mult ca în trecut? De ce, totuşi, participarea la alegerile locale, dar probabil şi cea de la alegerile parlamentare, este mai importantă? Vorbim chiar de „bipolarizare” şi de creşterea pasiunii pentru politică, deşi chiar politicienii cei mai „populari” suscită mai multă neîncredere decât încredere. Nu avem la dispoziţie altă explicaţie decât aceea a unei încete repolitizări a societăţii, organizată în jurul unor sentimente negative: frică de viitor, disperare şi chiar ură. Pe de o parte, societatea intră în contact direct cu abuzurile autorităţilor de toate culorile, vede semnele unei corupţii devenită insuportabilă, nu din motive etice, ci pentru că dovezile că este foarte costisitoare apar în fiecare zi. Această realitate potenţată de criză, care a şi contribuit la costul crizei, a fost în plus instrumentalizată în favoarea unui discurs politic, care urmăreşte tocmai agravarea sentimentelor de frică de viitor şi de ură. Reţeta şi actorii seamănă izbitor cu ce s-a întâmplat la sfârşitul anilor 1990. Şi atunci, PDSR a făcut o opoziţie radicală, iar adversarul politic era prezentat ca adversar al românilor. Şi atunci, mişcările de stradă şi gesturile disperate erau încurajate şi exploatate mediatic în modul cel mai populist cu putinţă. De atunci, nu numai că nu am evoluat, dar am regresat vizibil. Arta manipulării televizate a fost îmbunătăţită, iar vocile responsabile din presă sunt mai puţine. Azi, discursul urii a inventat minorităţi detestabile, vinovate de tot răul care este în România. Nu încrederea în USL, ci detestarea lui Traian Băsescu şi a „băsiştilor” (categorie în acelaşi timp fantasmatică şi demnă să dispară) a fost motorul deplasării în masă la referendumul din 29 iulie. Dincolo de fraude, este evident că o parte importantă a societăţii româneşti a dorit atunci să transmită un semnal puternic. Revenit la Cotroceni, Traian Băsescu, din păcate, nu a ştiut să se adreseze acestei părţi din societate, lăsând ca discursul urii să acţioneze aproape fără concurenţă asupra sufletelor multor români. Cine poate deconstrui mai bine acest discurs, dacă nu cei împotriva cărora este orientat? Tăcerea preşedintelui din ultima lună a fost o mişcare tactică inteligentă, dar nu răspunde acestei sfidări.
Citeşte continuarea în Revista 22.
