28.4 C
București
joi, 18 iulie 2024
AcasăSpecialElectoratul ARD va fi mai inteligent ca liderii săi sau nu va...

Electoratul ARD va fi mai inteligent ca liderii săi sau nu va fi deloc

Cred că niciodată după 1990 discursul decenţei, al normalităţii, al moderaţiei nu a fost mai necesar şi mai capabil de a da unei formaţiuni politice destule procente pentru a rezista asaltului populist.

Mai sunt, practic, numai două luni până la alegerile parlamentare, două luni pline mai mult de riscuri, decât de speranţe, două luni în care vom fi rupţi între nevoia de a rezista propagandelor de tot felul şi tentaţia de a fi suporterii unui com­pe­titor sau măcar ai „răului cel mai mic”. Este straniu cum, o dată la patru ani, această ultimă senzaţie re­vine, dar parcă de fiecare da­tă cu mai puţină forţă. Memoria dezamăgirilor de ieri este mai slabă decât dezamăgirile de azi, dar nu dis­pare. Rezervorul imens de speranţă de la începutul tranziţiei a fost atât de des trădat şi atât de rar onorat, încât suntem în situaţia de a avea cea mai puţin credibilă clasă politică din Europa.

Principalele partide nu şi-au creat nici doctrină, nici elec­to­rat autentic, ascunzându-şi in­consistenţa în spatele unor ali­anţe fără veritabilă identitate politică. Practic, partidele politice, în sen­sul contemporan al termenului, s-au au­todesfiinţat, rămânând nişte federaţii de „baronii” locale.

De ce, totuşi, politica mai suscită pasiuni, anul acesta mai mult ca în trecut? De ce, totuşi, participarea la alegerile locale, dar probabil şi cea de la alegerile par­la­men­tare, este mai importantă? Vorbim chiar de „bipolarizare” şi de creşterea pasiunii pentru politică, deşi chiar politicienii cei mai „populari” suscită mai multă ne­în­credere decât încredere. Nu avem la dis­poziţie altă explicaţie decât aceea a unei încete repolitizări a societăţii, organizată în jurul unor sentimente negative: frică de viitor, disperare şi chiar ură. Pe de o par­te, societatea intră în contact direct cu abuzurile autorităţilor de toate culorile, ve­de semnele unei corupţii devenită in­suportabilă, nu din motive etice, ci pentru că dovezile că este foarte costisitoare apar în fiecare zi. Această realitate potenţată de criză, care a şi contribuit la costul cri­zei, a fost în plus instrumentalizată în fa­voarea unui discurs politic, care urmăreşte tocmai agravarea sentimentelor de frică de viitor şi de ură. Reţeta şi actorii sea­mănă izbitor cu ce s-a întâmplat la sfâr­şitul anilor 1990. Şi atunci, PDSR a făcut o opoziţie radicală, iar adversarul politic era prezentat ca adversar al românilor. Şi atunci, mişcările de stradă şi gesturile dis­perate erau încurajate şi exploatate me­diatic în modul cel mai populist cu pu­tin­ţă. De atunci, nu numai că nu am evoluat, dar am regresat vizibil. Arta manipulării televizate a fost îmbunătăţită, iar vocile res­ponsabile din presă sunt mai puţine. Azi, discursul urii a inventat minorităţi de­testabile, vinovate de tot răul care este în Ro­mânia. Nu încrederea în USL, ci de­testarea lui Traian Băsescu şi a „băsiştilor” (categorie în acelaşi timp fantasmatică şi demnă să dispară) a fost motorul de­pla­sării în masă la referendumul din 29 iulie. Dincolo de fraude, este evident că o parte importantă a societăţii româneşti a dorit atunci să transmită un semnal puternic. Revenit la Cotroceni, Traian Băsescu, din păcate, nu a ştiut să se adreseze acestei părţi din societate, lăsând ca discursul urii să acţioneze aproape fără concurenţă asupra sufletelor multor români. Cine poate deconstrui mai bine acest discurs, dacă nu cei împotriva cărora este ori­entat? Tăcerea pre­şe­din­telui din ultima lună a fost o mişcare tactică in­te­li­gentă, dar nu răspunde acestei sfidări.

Citeşte continuarea în Revista 22.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă