S-ar zice că a trecut vremea găleților și pixurilor ca daruri electorale. Sau poate nu a revenit încă?… În orice caz, toamna electorală a lui 2016 se anunță cu abordări noi. Dl Liviu Dragnea face un gest oarecum fără precedent, anunțând că a depus un proiect de lege prin care să se abolească o sută și ceva de taxe la stat. El speră ca lucrurile să meargă repede, iar proiectul lui să devină o realitate înainte de sfârșitul anului.
Printre taxele care ar urma să fie eliminate se află timbrul de mediu pentru autovehicule, taxe la Registrul Comerțului, taxe consulare și de cetățenie, taxe pentru cazierul fiscal, taxele radio-TV, taxa suplimentară pentru elibe-rarea pașaportului temporar, taxa pentru pierderea sau modificarea actelor, taxe extrajudiciare de timbru, taxa pentru permisele de pescuit recreativ sau sportiv, taxa pentru serviciile prestate de MAI pentru public, tarifele percepute de Casa Națională de Pensii. Ar fi vorba, deci, după cum precizează însuși inițiatorul pro-iectului de lege, „de peste 50% din taxele nefiscale pe care le plătesc cetățenii români și o valoare de peste 80% a acestora”.
Dl Dragnea comentează în marginea taxelor respective, observând că de mulți ani de zile „sistemul public a tot inventat taxe mici sau mari, în condițiile în care nici măcar nu aduc un mare beneficiu la bugetul de stat, ci doar enervează cetățenii”. Spunând aceasta, el atrage atenția asupra unei realități despre care nu se prea vorbește. Anume, că există o serie de măsuri luate de statul român de-a lungul anilor nu atât pentru mai buna lui funcționare, cât ca să își șicaneze cetățenii, să își afirme atotpu-ternicia și să le consume acestora resursele de timp și de răbdare. Ca să compar situația dată cu ceva anume, aș zice că aceste taxe au mai mult o valoare simbolică inestimabilă decât alte efecte, tot așa ca în procesele în care, vrând să își demonstreze dreptatea, și nu să obțină mai ales despăgubiri sau alte satisfacții, reclamantul solicită despăgubiri de… un leu. În ambele cazuri – totuși, atât de diferite – ponderea semnificativă a rezultatului este de factură morală, indicând de partea cui stă, de fapt, adevărul consfințit prin lege.
Darul pe care vrea să îl facă Liviu Dragnea românilor – și pe care atâția alții nu au socotit de cuviință să îl facă – ține de respectul față de cetățeanul umi-lit aproape inutil până acum. Totodată, el este o expresie a unui nou mod, pragmatic, de a vedea lucrurile. Asta pentru că, prin vocea lui, statul pare dispus, de acum înainte (și măcar pentru o vreme), să considere importante timpul liber al cetățeanului și consumul lui nervos, destinabil unor circuite mai productive sau mai recompensante. La mijloc se află „o cantitate de timp uriașă pe care o pierd românii pentru a plăti aceste taxe, unele care sunt foarte mici, și, de asemenea, nervii și umilința pe care mulți dintre cetățenii români, aproape toți, o simt atunci când trebuie să meargă din ghișeu în ghișeu”. Așa se spune în expunerea de motive a legii, ceea ce arată că oamenii de stat pot, realmente, gândi și în spiritul realizării unor lucruri bune pentru cei guvernați.
Esențial mi se pare însă că, de astă dată, darul preconizat nu este un privilegiu cu destinatar selectat și prestabilit, de el urmând să beneficieze – în spirit democratic adevărat – întreg poporul, fără excepție. Iar asta aduce, în fine, în mod cât se poate de concret, cu o măsură de factură social-democrată.
În același text de fundamentare a propunerii se arată că toate ta-xele respective sunt „… cu un impact bugetar nesemnificativ” și că prin abolirea lor „se continuă procesul de debirocratizare început în ultimii ani”, astfel încât – perspectivă paradisiacă! – „România va putea ajunge în 2018 în rândul țărilor cu cel mai mic număr de taxe din lume, dar și cu cea mai mică povară fiscală”. Dacă ar fi să se petreacă într-adevăr așa, una dintre moștenirile major negative ale modernității -noastre, încă din vremea lui Brâncoveanu, care „tundea oaia până la piele fără ca ea să țipe”, s-ar subția atât de mult încât ar părea de-a dreptul abolită. Mă refer la fiscalitatea mereu excesivă, la apăsarea umerilor cetățeanului de azi (supusul de ieri) care, odată intrați în Uniunea Europeană, ar fi timpul să se reducă și la noi.
N-am adus întâmplător vorba despre comunitatea de state în rândul căreia am intrat la 1 ianuarie 2007. Tot în expunerea de motive se arată că jocurile fiscale românești nu se epuizează, nici ele, doar acasă. „Din cele 102 taxe, 25 se plătesc în afara României, iar 77 în interiorul țării.” Cele 25 de taxe care merg mai departe, la diferite organisme și instituții de relevanță europeană și globală, dau și ele măsura independenței reale de care beneficiem. Cum se vede, pentru a fi deplin liberi în deciziile noastre fiscale, „neatârnători”, în acest plan, al contribuțiilor cu taxe nefiscale, ar trebui ca aproximativ un sfert dintre acestea să nu meargă în afara țării. Dar, pe de altă parte ,rămâne de văzut dacă am dori cu adevărat o asemenea izolare, mai cu seamă când alternativa nu este costisitoare…
Textul înaintat spre adoptare mai precizează și ponderea reală a taxelor de eliminat: „Costurile anuale avute de români cu plata acestor taxe propuse a fi eliminate reprezintă peste 80% din cheltuielile totale anuale făcute cu plata taxelor nefiscale”.
Nu în ultimul rând, se au în vedere și efecte economice și de reprezentare ale măsurii preconizate, căci „… timpul, dar și sumele de bani economisite astfel vor duce la creșterea consumului, la creșterea încrederii în instituțiile statului, la creșterea bunăstării românilor…”.
Cred că, fără a ignora scopurile de imagine și pe cele electorale vizate de propunerea lui Liviu Dragnea, orice tactică aducătoare de foloase publice se cuvine salutată, indiferent din ce parte a spectrului politic vine. Ceea ce, comentând succint proiectul de lege înaintat de Liviu Dragnea, am și încercat să fac aici, dorind și sperând că viitorul va aduce și prilejuri mai consistente de scuturare de poveri de tot felul aglomerate asupra cetățeanului român.
