După gratii există viaţă

Conform unui studiu rata de recidivă a persoanelor încarcerate este de 53%, 45% din deţinuţi îşi doresc un loc de muncă în străinătate, iar 62% din foştii deţinuţi nu au în prezent un loc de muncă

Experienţa detenţiei poate cutremura şi cel mai puternic caracter. Nici un om nu-şi poate imagina ce însemnă închisoarea decât dacă i-a simţit răcoarea, rigoarea, sentimentul singurătăţii şi presiunea nesiguranţei. Din păcate, când se întorc în societate, pentru deţinuţii eliberaţi, libertatea nu are o faţă prietenoasă, aşa cum şi-ar dori ei, iar visele şi planurile foştilor deţinuţi, poate prea ambiţioase, sunt năruite şi îi determină să comită noi infracţiuni.

Un vis năruit

Roxana T. a trecut de 40 de ani. Are doi băieţi şi şi-ar fi dorit, ca orice om, să aibă o familie fericită. Destinul ei a luat o întorsătură bruscă. Într-o noapte soţul ei, sub influenţa alcoolului, a atacat-o cu un cuţit de bucătărie. „Am fost căsătoriţi şase ani, timp în care am divorţat de două ori. Soţul meu avea patima băuturii, căsnicia noastră a avut tot timpul probleme oricât am încercat sa o fac să meargă. Era violent, nu muncea, dar avea bani pentru băutură. Eu şi copii mei avem braţele şi corpurile pline de urme şi cicatrici lăsate de acea perioadă. Într-o noapte, era beat, m-a atacat cu un cuţit de bucătărie. Când a îndreptat cuţitul asupra mea, nu ştiu ce s-a întâmplat şi cum l-am împuns eu cu acel cuţit. Nu ştiu cum ne-am încăierat, nu ştiu cum s-a întâmplat” povesteşte Roxana.

Faţa neagră a detenţiei

A chemat poliţia, l-a dus la spital, a dat apoi declaraţii, şi-a vizitat în spital soţul şi a plătit tot ce era de plătit. Chiar dacă soţul ei a stat doar o săptămână în spital, instanţa a acuzat-o de tentativă de omor. „Am stat nouă luni în arest. Nu vroiam să ajung în penitenciar. Am auzit tot felul de lucruri urâte despre viaţa din penitenciar. Am mai făcut 11 luni de detenţie la Cluj. Am încercat să fiu utilă, să ajut cu ce pot. În celulă, de multe ori eram singură. Nu aveam un aparat de radio. Acolo stăteam să mă gândesc la viaţă, la familie, la cei doi copii. Ştiam că soţul meu nici nu-l accepta în casă pe cel mic, care dormea pe unde putea şi răbda foame. Uneori citeam, dacă reuşeam să mă opresc din plâns” povesteşte Roxana.

A început totul „de la zero”

Chiar dacă viaţa nu a fost deloc blândă cu ea, Roxana are acum un loc de muncă şi propria ei locuinţă, pentru care plăteşte rate. Fiul cel mic locuieşte cu ea, dar de cel mare nu ştie nimic de câţiva ani. „Are 23 de ani, e muncitor, harnic şi cuminte” povesteşte cu mândrie fosta deţinută despre fiul cel mic. Nu vorbeşte despre trecutul ei decât cu familia şi câţiva oameni apropiaţi. „Când am ieşit, nu m-am întors la locuinţa mea. Nici nu era a mea, era a soacrei mele. Am locuit la o cunoştinţă, dar avea probleme psihice, era oligofren. Am avut ambiţia să iau totul de la capăt şi mi-am dorit să mă mut la Cluj. Am venit cu băiatul meu, cu trenul. Aveam un singur schimb de haine în bagaj. Am luat legătura cu Prison Fellowship. Aici în cămin am locuit trei ani” îşi aminteşte Roxana.

„Numai cine nu vrea să muncească, nu munceşte”

Ambiţia ei era doar de a duce o viaţă normală, liniştită. A luat în mână un ziar şi a început să-şi caute un loc de muncă. „M-am eliberat în octombrie şi, în ianuarie anul următor, eram deja angajată la o firmă care făcea clăpari. Nu reuşeam să stau pe scaun nouă ore. Era o muncă uşoară, doar că eu deja am început să am probleme de sănătate, trebuia să găsesc altceva, o muncă ce să-mi permită să mă mişc, fizic. M-am angajat la o firmă care făcea geamuri termopan. Am învăţat să fac geamuri. Până acum o lună, am lucrat acolo. Din păcate firma avea probleme. Nu ne primeam salariile la timp, au tăiat bonurile de masă. Nu puteam să rămân. Acum am un acoperiş asupra capului şi trebuie să-mi plătesc rata. Mi-am găsit de lucru la o fabrică de încălţăminte. E bine, nu mă plâng. Oricum, aş munci orice, nu mă feresc. Numai cine nu vrea să muncească, nu munceşte. E o chestiune de voinţă a omului” spune Roxana.

Rebilitare, linişte şi pace

Voinţă a avut, dar niciodată curajul de a mărturisi experienţa trecută. „Niciodată la angajare nu mi-au cerut cazierul. Nici eu nu am vorbit niciodată cu vreun coleg de serviciu despre trecutul meu. E greu. Mi-e teamă că s-ar uita urât la mine sau m-ar trata ca pe un gunoi. Au trecut deja aproape şase ani de la eliberare. Am fost la Tribunal pentru reabilitarea judiciară. Am dus toate actele şi recomandările cerute de judecător. În iune e înfăţişarea şi sper să fiu reabilitată” spune fosta deţinută, de parcă ar vrea să şteagă cu buretele orice urmă care încă îi mai provoacă dureri. Acum îşi doreşte doar linişte şi pace.

Studiu regional în premieră

Cazul Roxanei este însă unul fericit. Conform unui studiu realizat de Secretariatul Tehnic Permanent Nord-Vest al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, rata de recidivă este de 53%, iar 62% din persoanele care au fost încarcerate nu au în prezent un loc de muncă, iar 45% din aceştia îşi doresc un loc de muncă în străinătate. Conform studiului, jumătate din recidiviştii chestionaţi nu au stat „afară” mai mult de trei ani între pedepse. Speranţele lor din perioada detenţiei nu sunt conforme cu realitatea, iar mai mult de un jumătate dintre ei cred că îşi vor găsi uşor şi foarte uşor un loc de muncă când vor fi liberi.

Lupta cu recidiva

Studiul este o premieră naţională şi a fost realizat pe un eşantion de 876 de subiecţi deţinuţi şi foşti deţinuţi din penitenciarele din Baia Mare, Bistriţa, Gherla, Oradea, Satu Mare şi Spitalul Penitenciar din Dej, în cadrul Programului Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane. „Vine rolul penitenciarelor de a lupta cu recidiva, cu reintegrarea socială, cu diminuarea riscului ca aceştia să se rântoarcă în detenţie” afirmă Petru Dobra, directorul Penitenciarului Gherla. Pe lângă penitenciare, comunitatea joacă un rol important. Ştefania Isailă, coordonatoarea proiectului şi, totodată, expert pe probleme de incluziune socială, susţine că „dacă nu există programe integrate, când se întorc în societate îi pierdem. Se reîntorc în penitenciar, iar lipsa de instruire şi lipsa unui loc de muncă prezic recidiva. E un cerc vicios”, spune Ştefania Isăilă.

„Dacă nu există programe integrate, când se întorc în societate îi pierdem. Se reântorc în penitenciar, iar lipsa de instruire şi lipsa unui loc de muncă prezic recidiva. E un cerc vicios.”- Ştefania Isailă, expert pe probleme de incluziune socială