Dupa blogurile colorate stam noi, minoritatea

Vreau sa va atrag atentia asupra unei emisiuni noi de pe Realitatea TV, dar profit pentru un scurt arc biografic si o digresiune despre televiziune.

Sa nu va inchipuiti ca ma uit la televizor la fel cum faceam inainte de 1990 si, mai ales, inainte de prolife­rarea televiziunilor. Exista doua varste ale televiziunii care nu trebuie confundate. Prima este cea moderna, a televiziunii-spectacol, care pastreaza o distanta res­pectuoasa fata de public. Intr-o oferta tv de cateva ore pe zi, asa cum era cazul mai demult, iar asta in doar doua versiuni, programul unu si doi, televiziunea devine un eveniment. Atunci cand privesti o piesa de teatru, se spune ca te duci la teatru. Iti alegi piesa, dupa care piesa te alege pe tine. Biletul costa, poate fi cumparat doar dintr-un anume loc. Reprezentatia incepe la o anumita ora, n-ai voie sa intarzii. In sala trebuie sa faci liniste. Se cheama ca participi la un eveniment. Intre tine si ceea ce se intampla pe scena exista rama fictiunii, in ciuda noilor maniere de comunicare dintre scena si sala sau, daca vreti, dintre scena si public. Asa functiona televiziunea inainte si putin dupa 1989. Luni la noua incepea serialul, duminica dupa-amiaza era "Albumul duminical", sambata seara, din cand in cand, se difuzau "Slagare in devenire". Emisiunile politice erau rulate mult mai des, ce-i drept, dar televiziunea te obliga la un contract: daca vrei televiziune, trebuie sa te afli in fata televizorului intre anumite ore. Cu alte cuvinte, spre deosebire de programele de radio, de pilda, televiziu­nea avea un program de emisie care incepea – printr-un ritual – si se termina – cu un altul. Or, de cand televiziunea depinde de publicitate, ea se pliaza pe programul tau, nu invers. Realitatea ei este paralela cu cea live, oricand poti deschide televizorul si afla cam tot ce vrei, oricand ai de ales, televiziunea nu mai e astazi un spectacol, ci un magazin deschis non-stop. Asa se face ca, departe de a mai fi un eveniment, televiziunea vine astazi sa umple un gol de activitate sau, in cazul meu, reprezinta o trecere intre starea de trezie, productiva, si cea de inconstienta, somnolenta. Doar prin promotion stiu ce si cand se mai difuzeaza, fara sa vreau. Asa s-a intamplat sa dau peste emisiunea prezentata de un foarte inspirat stand-up actor si produsa de o tanara realizatoare, Ana-Maria Caia, "Dupa bloguri". Am vazut-o, spun, intamplator. Era despre bloguri politice si nostalgice. L-am vazut pe un erou al blogosferei, care avusese curajul sa-l intrebe pe Basescu de ce l-a pacalit ca-si da demisia si apoi s-a razgandit. Cu celebru-i zambet, presedintele l-a facut pui de comunist. Apoi am aflat de existenta unui blog despre perioada din jurul caderii lui Ceausescu, cu autobuzele vechi DAC si cu vechile Ikarusuri si cu Dacii in maruntaiele carora mesterea mereu cineva ca sa le faca sa mearga; toata acea lume inchisa si aparent calma e servita aici in bucati. Prezentatorul participa si el la aceasta refacere a atmosferei de demult, stie sa fie interesant atunci cand vorbeste cu autorii respectivelor bloguri, are umor si e lipsit de partipriuri, se adreseaza inteligent unor oameni presupusi inteligenti – ceea ce e deja un merit. Pentru ca, in general, premisa de la care porneste un program tv este ca telespectatorul e limitat, chiar prost si, in toate cazurile, un ageamiu somnoros, morocanos, epuizat si satul. Ceea ce nu-i neaparat fals, dar e cam cinic.