Alegerile de duminică vor trasa o linie, strâmbă ce-i drept, însă una care ne va permite să tragem concluziile care se cuvin pe marginea a ceea ce a fost, dar şi să ne facem o imagine relativ coerentă asupra a ceea ce va fi.
Pentru scrutinul din decembrie s-a intrat în campanie electorală nu în noiembrie, conform legii, ci încă din ianuarie, momentul zero în care nemulţumirile de bun simţ vizavi de guvernarea PDL şi efectele sociale ale crizei economice au fost pescuite de USL, împănate indigest de marele „Chef”, Dan Voiculescu, şi servite fierbinţi de doi ospătari care, în loc de bacşiş, au fost promovaţi: unul – preşedinte interimar, altul – prim-ministru.
Dacă în ianuarie totul s-ar fi rezumat strict la numărul mic al românilor ieşiţi în stradă, USL ar fi rămas până în 9 decembrie în opoziţie, cu şanse reale, însă, de a obţine cel mai bun scor la alegerile din această iarnă, dată fiind situaţia economică şi greşelile impardonabile ale democrat-liberalilor.
Nu s-a întâmplat aşa, graţie unei campanii de manipulare magistrale (după standardele anilor ’50), executată de PNL, PSD şi PC cu ajutorul unei prese „Scânteietoare”, a unor parlamentari lipsiţi de inhibiţii, din PDL şi UNPR, cu aportul semnificativ al aripii antireformiste din justiţie şi cu efortul suspect al unora care şi-au construit notorietatea mimând apartenenţa la societatea civilă, dar gata să se vândă peţitorului de pe centura autohtonă a politicii.
Odată rostogolit fără brumă de precauţie, bulgărele a declanşat în final avalanşa. Din păcate pentru şansele României de a face totuşi ceva bun cu propriul viitor, criza din vara lui 2012 – demnă de anii ’90 (doar mineriadele au lipsit, dar nu şi contactele cu Moscova) – a scos din dulap un schelet pe care Ion Iliescu l-a pus grijuliu la păstrare în vremea aia, tristă pentru el, când i-a fost limpede că orientarea strategică a ţării va fi, în cele din urmă, axa NATO-UE.
Ei bine, mai nou totul a devenit relativ.
Otrăvitorul discurs anti-occidental al lui Crin Antonescu, pe care l-a promovat inclusiv din postura de şef interimar al statului, şi dublul limbaj în relaţia cu Occidentul, diseminat fără să-i tremure vocea de către premierul în exerciţiu, îi vor hrăni pe primitivi, dar cu siguranţă nu şi onestul interes naţional. Perspectiva este mai mult decât îngrijorătoare.
Pe cei care sunt încă blocaţi în dilemă, i-aş sfătui să facă efortul de a se lămuri cu privire la opţiunea corectă nici măcar din România liberă, ci de la prieteni, rude, cunoscuţi care şi-au făcut singuri viitorul muncind cinstit în străinătatea pe care unii politicieni o acuză acum de toate relele posibile din biata Românie.
I-aş mai îndemna să arunce o privire-fulger pe cifre, căci ele vorbesc de la sine.
Povestea lor le va spune străveziu ce s-a câştigat şi cât de mult se va putea pierde: nicicând în istoria noastră nu au fost disponibili pentru România mai mulţi bani şi know-how din surse externe decât în ultimul deceniu, iar în materie de securitate nu am avut vreodată mai multe motive de a sta liniştiţi decât acum, când umbrela NATO şi garanţiile clare ca bună ziua oferite de SUA nu sunt vorbe, ci realitate pură.
Dacă toate acestea ajung să nu conteze pentru politicienii care consideră că derapajul e cel mai scurt drum spre succes, totuşi, ce motive ar avea un cetăţean normal să-şi cumpere, cu banii lui, ochelarii de cal pe care-i vând samsari nescrupuloşi?
Aşadar, ce s-ar putea întâmpla după alegeri?
Cel mai probabil, ne aşteaptă intrarea într-o nouă fază a crizei politice. Pericolul, devenit iminent, mai poate fi evitat doar dacă puţinii oameni responsabili din mediul politic (există aşa ceva în aproape toate partidele) vor reuşi totuşi să negocieze, iar rezultatul să corespundă celor trei exigenţe dictate de momentul în care ne găsim: 1. să avem un guvern în cel mai scurt timp şi să fie validat de Parlament; 2. linia viitorului guvern să nu abată România de la parcursul european şi euro-atlantic; 3. Noul Cabinet să facă din reformarea sistemului de absorbţie a fondurilor europene pivotul listei de priorităţi. Contrariul va însemna, simplu spus, HAOS!
Să fie clar: accesarea banilor de la UE devine esenţială, iar domnul Ponta ştie foarte bine, chiar dacă nu rosteşte acest adevăr, că vistieria este goală.
Tocmai pentru că are o imagine exactă a situaţiei de la Bucureşti, Bruxelles-ul se teme pe bune de prăpastia în care ar putea cădea nu doar politica, ci şi economia românească în 2013.
De pildă, tonul scrisorii adresate de comisarul european Johannes Hahn ministrului român al Afacerilor Europene, Leonard Orban, reproşurile concrete care sunt aduse Guvernului în document şi calendarul avut în vedere de oficialul de la Bruxelles pentru stârpirea mafiei din acest sector sunt elocvente.
Elocvente pentru cât de puţin au făcut şi au de gând să facă Victor Ponta şi miniştri săi pentru deblocarea finanţărilor pe programul POSDRU şi elocvente pentru cât de gravă este considerată problema numită România la Comisia Europeană. Închei citând un paragraf din scrisoarea mai sus amintită.
„Vă rog să îmi permiteţi să reliefez faptul că o acţiune singulară de genul alinierii salariilor nu va avea cu siguranţă nici un impact semnificativ asupra implementării şi nu va îmbunătăţi performanţa. De aceea este important ca această creştere salarială să fie condiţionată de măsuri care să vizeze modernizarea administraţiei publice într-un context mai larg şi asigurarea unei utilizări eficiente şi sănătoase a fondurilor europene”.
