N-aş fi insistat asupra acestui subiect dacǎ n-ar fi revenit tot mai des în spaţiul public, inclusiv din partea unor persoane pe care le preţuiesc, argumentul – folosit împotriva celor care au pledat pentru neparticiparea la scrutinul de duminica trecutǎ – cǎ pentru dreptul la vot s-a murit în decembrie 1989, de unde renunţarea, fie şi circumstanţialǎ, la acesta ar constitui o impietate. (Precizez cǎ nu mǎ simt direct vizat, întrucât eu am argumentat, în aceastǎ paginǎ, pentru prezentare şi vot anulat.)
Ca argumente faptice, aş aminti celor mai tineri cǎ dreptul la vot era unul dintre puţinele drepturi cetǎţeneşti real garantate sub regimul comunist. Aş spune cu asupra de mǎsurǎ, cǎci cei care îndrǎzneau sǎ nu şi-l exercite aveau tot felul de neplǎceri, începând cu vizitele echipelor de agitatori în ziua alegerilor şi terminând cu “luatul la întrebǎri” în diverse ocazii ulterioare. Aş mai aminti cǎ, pe 15 noiembrie 1997, muncitorii braşoveni au cam boicotat alegerile parlamentare.
Se confundǎ, cu bunǎ ştiinţǎ, dreptul la vot cu alegerile libere. Acestea au constituit în 1989, într-adevǎr, una dintre revendicǎrile principale ale demonstranţilor atât la Timişoara (unde s-au aflat pe primul punct al declaraţiei-program a Frontului Democratic Român), cât şi la Bucureşti şi în alte oraşe unde s-a scandat “Vrem alegeri libere”.
Or, alegeri cu adevǎrat libere nu avem. Am enunţat şi cu alte prilejuri motivele pentru care afirm aceasta, reiau pe scurt câteva dintre ele, cu riscul de a deveni plictisitor.
Condiţia unor alegeri libere este garantarea dreptului de asociere în partide politice. Or, acest drept este negat în mod flagrant prin prevederea Legii partidelor, care condiţioneazǎ înregistrarea de existenţa a 25.000 membri fondatori, dintre care câte 700 cu domiciliul în 18 judeţe. Condiţii existǎ şi în alte ţǎri ale Uniunii Europene, dar, de exemplu, în şapte dintre acestea sunt suficienţi pânǎ la 10 membri, iar al doilea cel mai restrictiv stat este Portugalia, care cere 7.500 semnǎturi.
Apoi, este condiționat dreptul de a fi ales, adicǎ participarea la alegeri, de strângerea (la alegerile pentru Parlamentul European) a 200.000 semnǎturi pentru partide şi 100.000 pentru candidaţii independenţi. La alegerile parlamentare, este necesarǎ depunerea unui depozit echivalent cu cinci salarii minime pentru fiecare candidat, depozit care se restituie numai celor care obţin 2% din voturi. Deci un partid care vrea sǎ aibǎ candidaţi în toate colegiile (altfel nu prea are cum sǎ atingǎ pragul electoral) are nevoie de câteva milioane de lei. Cu alte cuvinte, sǎracii nu se bucurǎ de dreptul de a fi aleşi – iertatǎ sǎ-mi fie devierea de stânga.
Mai departe, candidaţii nu au condiţii egale de participare. La alegerile pentru PE, timpii de antenǎ la Radioul şi Televiziunea publice revin în proporţie de patru cincimi partidelor care au deja membri în Parlamentul European (chiar dacǎ nu le-au dobândit prin participarea la alegerile precedente – cazul PNŢCD şi al PMP din acest an). Prevederi similare existǎ la toate tipurile de alegeri.
O altǎ inegalitate apare la reprezentarea în birourile secţiilor de vot, unde aceleaşi partide “parlamentare” au asigurat câte un loc, iar ce rǎmâne (dacǎ rǎmâne) este distribuit prin tragere la sorţi restului candidaţilor, consideraţi “de rang inferior”. În speţǎ, anul acesta câte şase locuri au revenit celor şase partide “de prim rang”, iar restul de 17 candidaţi au concurat pentru un loc. Aşadar, dupǎ ce treci prin furcile caudine ale înscrierii în cursǎ, n-ai nici o garanţie cǎ voturile pe care le-ai primit vor apǎrea în procesul-verbal final.
Se poate argumenta cǎ astea sunt imperfecţiuni, cǎ alegerile sunt, în esenţǎ, libere. Nu ştiu exact cât de mare este extinderea esenţei şi unde începe detaliul, dar pot sǎ constat cǎ tendinţa, din 1990 încoace, este de restrângere a caracterului liber al alegerilor. Fiecare modificare legislativǎ a mers în sensul închiderii pieţei politice, al limitǎrii posibilitǎţii de pǎtrundere a noilor actori. Pragul electoral a fost majorat în câteva rânduri, condiţiile de înscriere au fost şi ele înǎsprite (invenţia fondului de garantare a apǎrut în 2008).
Cam despre asta a fost vorba în protestul exprimat în diverse forme – îndemnul la neparticipare, la anularea votului, la susţinerea independenţilor. Dacǎ vrem cu adevǎrat o reformare a sistemului politic, e necesarǎ schimbarea urgentǎ a Legii partidelor şi a legilor electorale. Urgent, adicǎ imediat, cǎci doar legile promulgate pânǎ în primele luni ale anului viitor pot produce efecte la alegerile locale şi parlamentare din 2015.
Sunt sceptic asupra disponibilitǎţii actualelor partide parlamentare de a opera modificǎrile necesare – dovadǎ, câteva iniţiative legislative care zac pe la diverse comisii, fǎrǎ şanse de a ajunge pe ordinea de zi. De aceea este necesarǎ conjugarea tuturor forţelor din societatea civilǎ care doresc alegeri cu adevǎrat libere, trecând peste animozitǎţi şi orgolii, astfel încât, cu prima ocazie, sǎ ne putem bucura de dreptul de vot.
Mircea Kivu este sociolog
